Visasem să scriu despre el

1 lună in urmă 14

Articol de - Publicat duminica, 05 septembrie 2021, 15:14 / Actualizat duminica, 05 septembrie 2021 15:14

Dar nu așa, nu acum. Odată cu plecarea lui Ivan Patzaichin se șterge încă o urmă a gloriei de odinioară a sportului românesc. Și este așa o bună dispoziție în jur că îți vine să urli!

A plecat discret, vâslind în niște ape întunecate despre care oamenii se încăpățânează să creadă că este Lumea de Dincolo. A fost contemporan cu propria legendă, și-a privit statuia care înfățișa un tânăr nemuritor. 

Tristețea este accentuată din cauză că nu suntem niciodată pregătiți să ne despărțim de eroii noștri. Probabil dintr-o formă perversă de egoism, comitem mereu aceeași greșeală. Îi credem invincibili, puternici, senini, intangibili, sănătoși. Eterni.

Visasem să scriu despre el

La începuturile carierei, un tânăr cu talent și multă ambiție / foto: Gazeta Sporturilor

Clauza de reziliere finală

Dobrin, Dumitrache, Ilie Balaci, Gheorghe Gruia, Iolanda Balaș. Acum, Ivan Patzaichin. Este o echipă care se tot mărește pentru că transferă cinic. Suma tranzacției este viața, clauza de reziliere este moartea. În urma lor rămâne o mitologie care îi urcă la rangul de zei. 

Cât le suntem contemporani încercăm să îi înțelegem, să ni-i explicăm. Uneori le cercetăm defectele, ne desfătăm cu istorioare gri, convinși, probabil, că asta ni-i face mai umani, prin urmare mai aproape de slăbiciunile noastre curente.

Erau numai ale noastre

L-am iubit pe Ivan Patzaichin. Îl iubesc la fel și acum. Copilăria și adolescența mi-au fost luminate de bătăliile lui nautice. De triumfurile zeului cu plete și tors de gladiator. Căderile lui erau și ale mele, îmi provocau chiar dureri fizice. Acelea erau momentele noastre irepetabile de bucurie și de dezamăgire. 

Erau ale noastre, numai ale noastre, ale celor care am crescut înconjurați de campioni. Căci am copilărit într-un timp în care nu se compuneau balade pentru locul 4 sau 5 sau 6.

Magia vecină cu realismul

La fel ca atâția alții, știam că nu pot fi ca el, că nu pot fi ca ei. Dar visam să pot scrie despre el, despre ei. Și am mers în întâmpinarea visului. Nu trebuie să fii ziarist ca să intri cu bocancii în sufletele oamenilor, o poți face din orice ipostază, din orice meserie. Șansa meseriei noastre ține într-o măsură covârșitoare de dorința de a afla și a dezvălui. 

Sunt însă momente când cu puțin noroc intri pe acel tărâm unde realismul se confundă cu magia. Căci ce altceva este să poți sta la taclale cu legendele copilăriei, să le asculți poveștile, să îi descoperi umani în splendoarea simplității lor?

Pe lacul Xochimilco

Îmi era dor de Ivan și în timpul vieții. Am vorbit în câteva rânduri, prea puțin, mult mai puțin decât mi-aș fi dorit. I-am reproșat ceva o dată, faptul că se lăsase manipulat la un eveniment al Armatei. Nu concepea că oamenii profită de candoarea lui. 

M-a copleșit cu bunătatea lui, cred că m-a flatat atunci când mi-a spus că îmi citește articolele. Deși nu era genul care să vândă politețuri. 

Când am ajuns în urmă cu câțiva ani pe lacul Xochimilco, acolo unde Ivan a câștigat primele lui medalii olimpice și unde acum taie vesel apa ambarcațiuni colorate, la bord cu îndrăgostiți acompaniați de mariachi, am încercat să mă transport înapoi în timp, la Jocurile de la Ciudad de Mexico. Nu am reușit. Era prea multă bună voie pe apa aceea jucăușă, iar asta alunga nostalgia.

Abțineți-vă de la ode mincinoase!

Și acum, parcă e prea multă veselie în jur. Sigur, nu trebuie ca universul să intre în doliu pentru că a murit un mare sportiv. Suntem totuși datori să nu îi poluăm dispariția cu ferpare bombastice, să nu îi dedicăm ode mincinoase. 

Poate că unii dintre noi au un nod în gât și ochii mai puțin uscați. Nu poate, sigur. Suntem din ce în ce mai puțini noi, ăștia cu amintiri care dor, și facem notă discordantă cu bună dispoziția din jur.

Drum bun, Ivan Patzaichin! 


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă