Un adversar dur - părintele la gard

3 săptămâni in urmă 12

Articol de - Publicat duminica, 18 aprilie 2021, 23:13 / Actualizat duminica, 18 aprilie 2021 23:18

În ciuda eforturilor Mihaelei Buzărnescu și Gabrielei Ruse, care au dat tot ce au avut în clipa de față în lupta cu Cocciaretto, Trevisan și Paolini, România a fost învinsă și retrogradată din Grupa Mondială Billie Jean King Cup. 

Echipa de Cupa Davis nu se știe dacă mai are de unde să retrogradeze. 

Nu vreau să comentez motivele pentru care Halep, Țig, Cârstea, Begu, Ana Bogdan clasate până la poziția 102 în topul WTA, n-au fost prezente în echipă – e dreptul lor să-și vadă de problemele proprii. Dar nu pot să nu constat o anume, să-i spun rezervă, a fetelor noastre față de Națională – la băieți, doar Marius Copil a arătat-o, explicit, spunând că nu datorează nimic Federației Române de Tenis și că trebuie să se ocupe de jocurile lui în turnee, fiind și singurul care a mai fost prin top 100 ATP în ultimii ani. 

În spatele acestui sentiment se află, în mare măsură, faptul că tenisul românesc funcționează în regim particular, având ca principal finanțator părinții. Sport scump, tenisul cere investiții apăsătoare pentru cei ce vor să-și vadă copilul evoluând la Wimbledon, în condițiile în care statul e ca și absent în poveste. Asta spre deosebire de țări ca Franța, Cehia sau Canada, ca să dăm doar câteva exemple, în care tenisul e sprijinit puternic de stat – și rezultatele se văd.

Instalată și în alte sporturi, această situație anormală, care cu greu poate produce sportivi de vârf, provoacă și un fenomen pervers ce poate fi observat dacă te plimbi pe lângă terenuri în timpul unui concurs de copii. Entuziaști, luminoși, zglobii, într-un cuvânt, copii, micuții sunt însă siliți să joace cu părinții la gard. Mamele și tații investesc și vor să vadă cum merge investiția lor cu ochi. Drept care, strigă continuu tot felul de „indicații”, una mai stupidă sau nepotrivită decât alta, „încurajări”, brânciuri psihice la limita insultei. 

Unii nu zic nimic, stau nemișcați, dar îl vezi pe prichindel cum întoarce din când în când capul spre ei stresat, cerșind din priviri aprobare pentru ce face.

Am asistat la momente în care ți se rupea sufletul de băiețelul sau fetița învinși nu atât de adversar, cât de picamărele înfipte de părinți în căpșoarele lor.

Același lucru, la mai mică intensitate, se poate întâmpla și la antrenament, unde antrenorul strânge din dinți când părintele se bagă peste el, bineînțeles, fără să-i fie clar că reverul nu e de la haină.

Știu tineri jucători care s-au lăsat de tenis. Alții, marcați pe viață de presiunile exercitate de ai lor asupra lor. 

Ce-i de făcut? Repet, familia este în stare de adevărate sacrificii ca să-și țină copiii la tenis. Nu-i ușor să le spui să stea departe de teren, sau măcar să tacă. Dacă însă, minune mare, statul s-ar implica masiv în formarea viitorilor performeri, atunci li s-ar putea cere părinților să nu se mai amestece, să-i lase pe antrenori, eventual unii buni, să-și facă meseria și pe copii să se joace și să joace.

Până când o veni și vremea aceea, cred, totuși, că ar trebui să li se interzică într-o bună zi părinților, prin regulament, acest „coaching” distrugător. 


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă