Tolo: Ivan Patzaichin a murit după ce ne-a învățat pe toți că nimic nu e incurabil

1 lună in urmă 17

La 71 de ani, marele campion lasă în urmă o carieră de poveste și milioane de oameni care poate că îi datorăm ceva.

Vintilă Mihăilescu a scris, în 2015, o carte despre Ivan Patzaichin. Antropolog profesionist care a continuat să învețe pe coclaurile României reale, fără să disprețuiască oamenii obișnuiți sau să-i învețe cum să-și trăiască viața, Mihăilescu a încercat să înțeleagă din ce a venit enorma putere interioară a lui Ivan.

Ce a însemnat Ivan Patzaichin pentru sportul nostru? Statistica, metronomul umil și deseori disprețuit al activității umane, ne spune că Ivan a câștigat la un singur sport, caiac-canoe, 4 titluri olimpice, adică exact atâtea câte a reușit întregul lot al României la cele mai recente trei ediții ale Jocurilor: Londra 2012, Rio 2016 și Tokyo 2020.

Omul din lotca supremă urca pentru prima oară pe podiumul olimpic la 19 ani și cobora din elită la 35, odată cu retragerea. A câștigat un total de 7 medalii din participarea la cinci Jocuri Olimpice, întinse pe 16 ani. 

A devenit campion olimpic când omul nu ajunsese încă pe Lună. JO Mexico 1968, primul titlu al lui Ivan, a fost totodată și prima Olimpiadă transmisă extensiv în color pe TV. Abia începea aventura imaginilor care vor schimba lumea. Iar ultimul său titlu l-a cucerit la Los Angeles în 1984, când pe televizoarele din SUA rula deja seria Miami Vice, precursoarea filmelor de azi. 

Să fii constant pe atâția ani e o performanță legendară, cu care se pot mândri puțini din sportivii planetei. Americanul Carl Lewis a câștigat 9 titluri olimpice, dar pe parcursul a 12 ani, din 1984 în 1996. Uriașa scrimeră Valentina Vezzali, italianca pe care Laura Badea a învins-o în finala de floretă la Atlanta în 1996, are 6 titluri olimpice individuale și cu echipa, amplificate pe parcursul a 16 ani, precum Ivan. 

<strong>Există puțini astfel de oameni și mai toți au o calitate care-i îngemănează: sunt modești și atenți la cei din jur. Asta nu a venit după performanță, ci a fost una dintre condițiile reușitei. </strong>

În cartea dedicată lui Patzaichin, Vintilă Mihăilescu scrie cum, uitându-se în urmă, Ivan a spus mereu că a ajuns sus pentru că „am pornit cu stângul” în diverse împrejurări ale vieții. A avut succes nu în pofida faptului că a pornit cu stângul, zicea el, ci datorită faptului că se urnea timid, atent, ratând, gândindu-se că rezultatul depinde de el, dar și de alți factori, oameni și întâmplări. Poate că se numește bun simț. 

Astăzi, Vintilă Mihăilescu și Ivan Patzaichin nu mai sunt. 

În feluri diferite și în universuri aparent atât de distincte, zona academică și sportul, ei au marcat pentru totdeauna domeniile muncii lor. Fiecare lasă în urmă o rețea de oameni pe care i-au îndrumat, format, încurajat sau inspirat. O rețea care crește de la an la an, și care, dacă într-adevăr ne e drag de memoria celor duși, are o misiune: să facem în așa fel încât să nu mai spunem că un om de 71 de ani, fost sportiv fără suferințe anterioare și care a dus o viață fără excese, se stinge în șapte luni în urma a ceea ce numim ”boală incurabilă”.

Aceleași statistici cu care ne mândrim în sport, spun că zeci de mii de români mor în fiecare an de boli care în multe alte țări pot fi depistate și tratate la timp. Dacă Ivan Patzaichin ar fi crezut că totul e pierdut dinainte, că nu există șanse pentru că uneori pornim cu stângul, atunci noi eram, ca țară, și mai triști decât suntem în ziua dispariției sale. 

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă