Slavă Domnului pentru județe! De ce apar status quo-ul teritorial-administrativ din România

4 zile in urmă 28

Cam odată la doi ani reapare în spațiul public chestiunea reorganizării administrativ-teritoriale. De obicei se vehiculează comasarea județelor în regiuni, acestea din urmă aproximând jurisdicțiile curților de apel (vedeți graficul). Motivul ar fi că județele sunt depășite: sunt prea multe, prea mici și dezechilibrate, unele fiind suprapopulate, altele fără industrie, etc. În cele din urmă județele ar reprezenta o risipă administrativă, iar comasându-le cică ar reduce atât numărul bugetarilor județeni cât şi cantitatea de controale, expertize, ş.a.m.d. care îngreunează societatea românească..

Radu Andrei ParvulescuFoto: Arhiva personala

Fiecare din partidele politice de amploare a abordat la un moment dat reorganizarea teritorială, și nimeni nu s-a oferit să apere, pe principii, actuala orânduială. Nici nu a fost mare nevoie de o discuție teoretică din dată ce reforma administrativă mereu moare înainte să se nască. Mai toate partidele beneficiază de obezitatea statului pentru ași răsplăti suporterii cu posturi prin județe, deci eficientizarea organigramelor județene iar sărăci politic–așa că nu se bagă. Totodată, fiindcă contractele de munca la buget sunt blindate și apărate de sindicate, concedieri în masă s-ar lovi de instanțe și de grevă în stradă. Prin consecință și din inerție, istoria reformei administrativ-teritorială din România e un șir de avorturi.

Slavă Domnului! Repet: ce bine că am rămas cu puzderia de județe! În ceea ce urmează voi apăra, în premieră și folosind principii politice ușor de observat în țările vecine, status quo-ul teritorial-administrativ din România. În speță, e vorba de două binecuvântări care vin la pachet cu județele: lipsa oligarhilor regionali și lipsa mișcărilor regionaliste, autonomiste sau secesioniste. Să le luăm pe rând.

În România post-decembristă niciodată nu au existat oligarhi regionali la nivelul omologilor din Ucraina sau Rusia post-sovietică. Însăși termenul autohton („baron local”) duce gândul la un jupân sau castelan medieval, nu la un latifundiar sau duce de amploare. Baronii noștri nu au fost nici mai prosti și nici țara noastră nu a dus lipsa unor industrii ușor de capturat. Mai degrabă, Dragnea nu a putut deveni Yanukovich fiindcă fostului şef PSD i-au lipsit regiunile, adică oblast-urile ucrainiene. Atât baronii locali cât și oligarhii regionali din fosta URSS și-au acumulat averea și influența politică prin închegarea unor rețele politico-administrativ-afaceriste, acaparând simultan întreprinderi locale și posturi cheie din administrațiile sub-naționale. Ori în România o captare multi-judeţeană s-a dovedit a fi imposibilă: eu nu știu de nici un baron local care a reușit sa înghită două consilii județene, să nu mai vorbim de primăriile a doua reședințe de județ. Nu degeaba puținii oligarhi români s-au dezvoltat strict în București, unde centralizarea din ministere și ale unor industrii (e.g. sectorul mediatic) au facilitat rețele clientelare mai bogate și mai puternice. Găsindu-se limitați în județele lor, baronii locali s-au aliat fie între ei fie cu oligarhii din centru, dar aceste alianțe s-au dovedit prea instabile pentru a perpetua o dominație regională (sau măcar una județeană) de lungă durată. Dragnea aproape că a reușit să se folosească de centru ca să își perpetueze imperiul local, iar eșecul său a fost strâns legat de faptul că e greu să păstorești o turmă de capre încăpățânate, și dacă tu ești cel mai isteț țap.

Acestă frână pe acumularea puterilor regionale nu e un accident istoric. Actualele județe datează de la reforma administrativă ceaușistă din 1968, când au fost abandonate regiunile impuse de sovietici și s-a revenit la o variantă a județelor interbelice. Ori Ceaușescu a inițiat reforma exact cu scopul de ași întări puterea în stat. Reintroducerea județelor a reușit simultan să concedieze pe șefii regionali de partid (adevărați satrapi care dispuneau de o sursă de putere regională și personală folosibilă împotriva lui Ceaușescu) și să îi dea ocazia prim-secretarului să numească proprii oameni la cârmă județelor, asigurându-și o bază clientelară de locotenenți care, dispunând de pașalâcuri reduse, cu greu s-ar fi răzvrătit. Pe scurt, moștenirea teritorial-administrativă a Cârmaciului funcționează exact cum a fost concepută, iar datorită acesteia România nu a cunoscut oligarhi regionali, doar baroni județeni.

Al doilea as din mâneca județelor e slăbiciunea mișcărilor regionaliste populare. Regionalismul român se trăiește prin graiuri, stereotipuri, și minorități etnice și/sau religioase localizate (ex. tătarii sunt în Dobrogea, adventiștii sunt în Bihor), nu prin ambiții autonomiste. Chestiunea unei secuimi administrativ-teritoriale a fost instaurată de către sovietici prin intermediul Regiunii Autonome Maghiare și închisă de Ceaușescu prin spargerea acesteia în două-trei județe. Dar acest veșnic măr al discordiei între UDMR (care revendică o regiune cuprinzând atât Harghita cât și Covasna) și restul clasei politice romanești e doar unul din posibilele poluri autonomiste sau secesioniste. Mișcări regionaliste ar fi putut înflori în mai multe regiuni administrativ-istorice. Regiunile istorice Dobrogea, Banat, Crișana și Bucovina s-ar suprapune perfect cu granițele administrative sugerate de curților de apel aferente, iar regiunea de apel Craiova aproape că ar deveni o nouă bănie oltenească. Anii ‘90 nu au dus lipsa politicienilor dispuși să speculeze orice clivaj social, iar mereu va exista posibilitatea unui Matteo Salvini mioritic.

E util să ne uităm și prin alte state europene. Poate nu ar fi fost (și să speram ca nu va fi) probabil ca țara noastră să sufere conflicte armate, precum în fosta Iugoslavie, Republica Moldova, Irlanda de Nord sau în Țara Bascilor. O mișcare pașnica de independență (ex. Catalonia, Scoția, Flandra sau fosta Cehoslovacie) e mai ușor de conceput. Și mai probabil ar fi un regionalism prin prisma căruia trece mai toată politica națională: schisma nord-sud italiană, excepţionalismul bavarez, sau clivajul franco-german din Elveția. Potențialele regiuni românești se bucură de toate caracteristicile găsite în exemplele mai sus menționate: trecuturi cu independență față de București, tensiuni etno-religioase și un context internațional favorizând slăbirea centrului față de regiuni, fie prin imixtiuni rusești fie prin politica europeană de regionalizare. Suporterii regionalizării susțin că statul ar trebui să fie mai aproape de popor. Sigur că da, dar crearea de regiuni noi riscă instaurarea unor tensiuni regionale care încet-încet pot fi speculate de către politicieni oportuniști, iar consecințele nu vor fi vizibile decât după doua-trei generații. Momentan, arhipelagul de județe relativ neînsemnate reduce potențialul regionalist-autonomist-secesionist din România. Întrebați un cetățean de rând din Spania (inclusiv din Catalonia) sau din Italia cât au beneficiat ei din regionalismul politic din țara lor și veți vedea câte probleme politice am evitat în România, așa, fără să ne gândim.

În loc de concluzie, haideți să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru Nicolae Ceaușescu. În megalomania sa a instaurat un sistem teritorial-administrativ care mai apoi, în contextul post-decembrist, probabil că ne-a salvat de oligarhii regionale și de mișcări cu tendințe secesioniste, care au obiceiul să se susțină reciproc, simbiotic, precum se vede în Transnistria sau în Donbas. Scrie și în Biblie că „voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine”.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă