Sistemul de urgență 112 încadrează peste 80 de evenimente pe zi drept „bolnav psihic agresiv”. Ce poate face România ca să nu-i împuște pe acești oameni?

1 săptămână in urmă 35


Cazul lui Alexandru Găzdac, bărbatul mort după ce polițiștii au tras de 6 ori în el, a arătat cât de tragic se poate încheia o intervenție a poliției la un om în criză de sănătate mintală. Confruntate cu probleme similare, mai multe țări din Europa și din lume au venit cu soluții pentru a reduce apelul la violență în cazurile ce includ oameni cu boli psihice. 


Libertatea vorbește azi despre soluții, în cadrul seriei jurnalistice despre cazul lui Alexandru Găzdac. Bărbatul de 37 de ani, cu afecțiuni psihice, a murit după ce a fost împușcat de șase ori de un polițist, în blocul în care locuia. 


Seria ziaristică a început cu reconstituirea nopții în care intervenția poliției s-a încheiat cu moartea lui Alexandru. Apoi, ziarul a scris despre cât de pregătiți sunt polițiștii pentru a gestiona astfel de intervenții și despre motivele pentru care nu a fost trimisă și o ambulanță la caz odată cu poliția, ambulanță care ar fi putut oferi la timp ajutorul medical.


<strong>Într-un fel, este un prim final al investigației jurnalistice. Vom urmări în continuare ce se va întâmpla cu dosarul penal redeschis, dar astăzi prezentăm o parte din soluțiile găsite de sistemele din Occident pentru a reduce violența în interacțiunea dintre poliție și persoanele cu afecțiuni psihice.</strong>


Potrivit informațiilor primite de la STS, 30.680 de apeluri la 112 au fost încadrate, numai în anul 2021, ca „bolnav psihic agresiv”, așa cum a fost considerat și primul apel de ajutor pentru Alexandru Găzdac. Aproape 85 pe zi, în medie. La majoritatea acestor apeluri, primii care au intervenit au fost membrii echipajelor de poliție.  


E nevoie de servicii de sănătate mintală mai bună și pentru polițiști


Când analizăm cazurile în care un polițist trage într-o persoană aflată în criză comportamentală, tendința e să ne concentrăm pe comportamentul victimei: dacă spunea sau făcea lucruri ciudate, dacă era agresivă sau impulsivă și în ce măsură aceste acțiuni erau influențate sau nu de o boală psihică sau consumul unor substanțe. Se discută mult mai rar dacă și comportamentul polițistului implicat poate fi explicat în același mod. 


Munca de polițist vine la pachet cu mai multe riscuri de ordin psihologic. Expunerea la tragedie și violență sunt parte din fișa de post. 


<strong>Lucrul în ture și apelurile de urgență fac ca polițiștii să fie deseori privați de somn, ceea ce poate duce la un nivel mai mare al cortizolului (hormonul de stres), la iritare și simptome ale depresiei, după cum arată mai multe </strong><a href="https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/0002716219897057#" target="_blank" rel="noreferrer noopener"><strong>studii</strong></a><strong>. </strong>


În rândul polițiștilor se înregistrează și rate mai mari de abuz de substanțe, depresie sau suicid decât în rândul populației generale, la care se adaugă un risc crescut de tulburare de stres posttraumatic. 


Să răspundă adecvat la un caz cu o persoană în criză comportamentală înseamnă ca polițistul să aibă un control bun asupra propriilor emoții. Asta presupune să judece corect - uneori într-o fracțiune de secundă - dacă un comportament ambiguu e amenințător sau nu și să nu răspundă disproporționat la agresiune verbală sau fizică. 


Șansele ca un ofițer de poliție să facă toate astea scad, dacă el este privat de somn, deprimat, traumatizat sau mahmur. De multe ori este suficient ca unul singur din mai mulți agenți să emită o judecată greșită ca să provoace o tragedie.


Îmbunătățirea programelor de prevenție și tratament al tulburărilor psihice și abuzului de substanțe în rândul oamenilor legii e necesară atât pentru polițiști, cât și în reducerea numărului de intervenții care escaladează în violență, spun autorii unei analize publicate în jurnalul Academiei americane de științe sociale și politice.


Ajutorul psihologic pentru polițiștii din teren 


„Nimeni nu își dorește să ucidă un om, îți dai seama. Te macină pur și simplu psihic”, spunea un polițist de ordine publică pentru Libertatea, comentând împușcarea lui Alexandru Găzdac. 


Dar ce se întâmplă cu un polițist care a trecut printr-un astfel de eveniment? „Teoretic trece pe la biroul de consiliere psihologică. Practic, nu știm cât îl ajută asta”, explică un om din Poliția Capitalei. 


Există o procedură standard post-eveniment, dar agenții români care au vorbit cu ziarul recunosc că „consilierea psihologică și repausul sunt de filme americane. În România, nu vezi așa ceva”. 


„Nicio confidențialitate între polițist și psiholog”


Din contră, explică Cosmin Andreica, liderul sindicatului Europol: „La noi, psihologii sunt în subordinea conducătorului unității. Prezumția de confidențialitate a ceea ce spui tu psihologului dispare în secunda doi. Știe toată lumea că psihologul execută în numele conducătorului unității. Dacă nu-i place de un polițist, îl trimite la psiholog, constată comportament dezadaptativ și îi ia arma.” 


Potrivit legii, evaluarea psihologică a personalului MAI se face la un interval de timp de la unu până la cinci ani. În cazul polițiștilor de ordine publică, inspectoratele generale de poliție sunt cele care stabilesc cât de des se fac evaluările.


IGPR nu a răspuns întrebărilor ziarului cu privire la frecvența cu care se fac evaluările psihologice ale polițiștilor și ce proporție din ei nu a primit aviz psihologic la ultimele evaluări. Ce se întâmplă în alte țări, unde polițiștii sunt supuși unui stres asemănător?


Două cazuri din Chicago arată ce consecințe pe termen lung are felul în care răspunde poliția 


Vincent Gaughan, fiul unor imigranți irlandezi, a crescut în Chicago, unde a primit o educație catolică. Apoi, în 1964, s-a înrolat în armată și a făcut trei tururi în Vietnam, unde a câștigat o Stea de Bronz, după ce a salvat, de sub gloanțe, mai mulți camarazi răniți. 


Gaughan s-a întors în Chicago și s-a înscris la Facultatea de Drept, însă experiența războiului lăsase cicatrici adânci. Gaughan se lupta cu tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). În aprilie 1970, după un accident de mașină, a devenit foarte agitat. S-a închis în camera sa, în locuința părinților. La 3 dimineața, a tras două gloanțe cu o pușcă M1 spre dormitorul unui vecin. Când poliția a ajuns, a mai tras de două ori, ratând la mustață doi agenți. 


Ofițerii au ajuns la fața locului cu armele pregătite, dar nu au tras. La scurt timp, Gaughan s-a calmat singur și a cerut să vorbească cu un preot și cu „un polițist. Un sergent irlandez”. Ambii au fost aduși rapid, iar Gaughan s-a predat fără ca incidentul să mai ia proporții. Preotul l-a însoțit cu mașina de poliție până la secție. Nu a fost depusă nicio plângere. Trei ani mai târziu, Gaughan s-a angajat la biroul apărătorului public.


Alt caz s-a derulat complet diferit. Laquan McDonald era un tânăr negru, care se comporta foarte haotic. Ulterior, testele de toxicologie au arătat că era sub influența PCP (o substanță halucinogenă). 


Laquan a atacat o mașină de poliție cu un cuțit și a ignorat ordinul polițiștilor de a lăsa arma jos, dar nu a rănit pe nimeni. Era la distanță considerabilă de ofițerii care îl înconjurau. Imaginile surprinse de camerele de bord ale polițiștilor arată cum mai mulți agenți încercau să îi dea timp și spațiu lui Laquan să se calmeze și așteptau întăriri. Apoi a apărut ofițerul Jason Van Dyke. Șase secunde mai târziu, acesta trăsese 16 gloanțe și îl ucisese pe Laquan McDonald.


Laquan McDonald, înainte să fie împușcat.

Cum sunt legate cele două cazuri 


Ofițerul Van Dyke a fost acuzat de crimă. Iar cazul său a ajuns la un judecător, unul respectat în comunitatea legală din Chicago: Vincent Gaughan. Trecuseră 50 de ani. Gaughan beneficiase de reguli bune, aplicate cu înțelepciune de forțele de ordine. Și acum el era în postura de judecător. 


Judecătorul Vincent Gaughan la procesul ofițerului de poliție Van Dyke. Foto: Profimedia

În 2019, Van Dyke a primit o sentință de 81 de luni de închisoare (aproape 7 ani), devenind primul ofițer din Chicago condamnat pentru omor pentru un act săvârșit în timpul serviciului.


Ofițerul Jason Van Dyke, în aprilie 2017, la tribunal, în Chicago. Foto: Profimedia

Cele două cazuri arată consecințele pe termen lung, uneori pe viață, ale felului în care poliția răspunde unei situații care include o persoană în criză comportamentală (provocată de o afecțiune psihică, neuropsihiatrică, abuz de substanțe etc.).


Există numeroase exemple în care astfel de confruntări se încheie cu tragedii, cum a fost cazul lui Alexandru Găzdac.


Despăgubiri primite de familiile celor uciși de poliție  


Pe Saheel Vassell (34 de ani), din New York, vecinii îl știau ca având probleme de ordin psihiatric, dar poliția care a răspuns, în 2018, la apelul privind „bărbatul care ținea o armă” (care s-a dovedit a fi o țeavă de metal) nu știa asta înainte să-l împuște mortal - cu 10 gloanțe.


Robert Saylor, un bărbat cu dizabilități intelectuale provocate de sindromul Down, a murit sufocat când trei polițiști l-au ținut cu fața în jos, după ce îl evacuaseră cu forța dintr-un cinematograf. După 5 ani de procese, familia a primit 1,9 milioane de dolari. 


Sonny Lam suferea de schizofrenie și încetase să-și urmeze tratamentul, când a avut confruntarea fatală cu ofițerul Jairo Acosta, chemat de familia acestuia. 


Un juriu i-a acordat familiei despăgubiri în cuantum de 2,75 milioane de dolari, după ce a stabilit că situația fusese abordată profund greșit de Acosta, un veteran de război care, la rândul lui, suferea de PTSD cronic. 


<strong>În cazul lui Alexandru Găzdac, Parchetul a dat, în 2021, soluție de clasare a dosarului în care polițistul care l-a împușcat era acuzat de omor din culpă. În prezent, dosarul a fost redeschis și urmărirea penală a fost reluată, după ce familia a câștigat în fața Parchetului. Libertatea va continua să monitorizeze soluția procurorilor.</strong>


În Canada, studiile spun că până la 70% din decesele cauzate la o intervenție a poliției sunt asociate cu o criză de sănătate mintală sau abuz de substanțe, arată o analiză a cercetătorilor canadieni. 


Și până la 25% din decesele provocate când polițiștii deschid focul implică indivizi aflați în criză emoțională, spunea o estimare din SUA, în 2015. 


SUA: Echipele de intervenție de criză 


Pentru a reduce numărul incidentelor violente, americanii au adoptat predominant modelul echipelor de intervenție în criză (CIT). În CIT, profesioniști în sănătate mintală, dar și pacienți cu afecțiuni psihice și aparținători învață agenții cum să răspundă mai bine la cazurile ce implică persoane în criză comportamentală.


Dezvoltat în 1988, în Memphis, după un caz în care un polițist a împușcat mortal un bolnav psihic, modelul a fost implementat în peste 2.700 de comunități din SUA, dar și în Canada sau Australia. 


<strong>CIT pune accentul pe: dezescaladare, timp</strong><strong><em>, </em></strong><strong>distanță</strong><strong><em> </em></strong><strong>și</strong><strong><em> </em></strong><strong>acoperire în interacțiunea cu persoane în criză comportamentală.</strong>


Timpul. Permite subiectului să-și recâștige calmul, dar și ofițerilor să cheme la fața locului oameni cu mai multă expertiză și cu echipament nonletal, dacă este necesară coerciția. Timpul ar permite și implicarea unor profesioniști în sănătate mintală sau a unei persoane cu legătură directă cu individul în criză, care să-i ofere ajutor.
Distanța: majoritatea confruntărilor pot fi rezolvate pașnic, dacă un individ în criză comportamentală poate să fie fizic ținut separat de ofițeri și de alte persoane pentru care ar putea reprezenta un risc.
Acoperire/scut: este importantă pentru siguranța polițiștilor, mai ales dacă individul e înarmat cu un cuțit sau alte obiecte contondente. 

În programele de tip CIT, poliția lucrează îndeaproape cu celelalte servicii menite să ajute persoanele cu probleme de sănătate mintală: sistemul sanitar, cel de urgență sau asistența socială. Agenții sunt învățați abilități soft: ca adaptarea tonului vocii și a limbajului corporal, să mențină contact vizual cu persoana în criză, toate gesturi importante când încerci să dezescaladezi o criză de sănătate mintală.  


CIT a avut rezultate variabile în SUA, pentru că în popularizarea lui la scară largă, o parte din secții l-a preluat numai cu numele și nu a respectat toate principiile din versiunea originală, după cum explică, într-o analiză, postul de radio public NPR. 


Din discuțiile cu mai mulți agenți de poliție, Libertatea a arătat că astfel de traininguri nu există în pregătirea polițiștilor români. Doar trupele speciale fac antrenamente în urma cărora capătă resurse și abilitățile de a acționa diferit în astfel de situații. 


Când specialiștii în sănătate mintală iau locul polițiștilor


Un pas mai departe este ca, la un apel legat de o persoană în criză comportamentală, să nu mai răspundă polițiștii, ci echipe mobile de urgență care să includă specialiști pe sănătate mintală. Astfel de programe sunt mult mai rare chiar și în Occident, unde forțele de ordine au la dispoziției resurse mai mari decât la noi. 


În SUA, programul-pilot este CAHOOTS (Crisis Assistance Helping Out On The Streets), înființat acum trei decenii într-o localitate din Oregon. Echipele lor mobile de răspuns la criză sunt conectate direct la sistemul de urgență regional și nu sunt formate din forțe de ordine, ci din profesioniști din domeniul medical și specialiști în criză.


<strong>Ei se deplasează la incident fără să poarte uniforme de polițiști sau arme. Unul dintre motive este și faptul că bolnavii cu tulburări psihice deseori se agită și mai tare atunci când văd uniforma. </strong>


Acești profesioniști sunt „înarmați” doar cu pregătirea lor specializată și informații despre resursele din comunitate, pe care le pot accesa pentru a sprijini mai departe persoana cu afecțiuni psihice. 


În 2019, echipele CAHOOTS au răspuns la 24.000 de apeluri, adică 17% din totalul urgențelor semnalate în zona lor - și au cerut întăriri de la poliție numai de 250 de ori.


Și orașul Tucson din Arizona are echipe mobile de criză nonpolițienești, fondate de autoritatea regională de sănătate comportamentală. Aici, clinicieni specializați în sănătate mintală merg la cazuri în locul agenților de poliție sau în completarea lor. 


România nu are un corespondent pentru această instituție și nici personalul medical de pe ambulanțe nu este specializat în intervenții psihiatrice.  


Danemarca: echipe formate din asistenți sociali și paramedici


În Copenhaga, există, în cadrul serviciului de urgență MHSCU - unități mobile de îngrijire socială și medicală, care oferă asistență socială acută pentru cetățenii defavorizați social. Echipajele sunt formate din asistenți sociali și paramedici. 


O evaluare arată că, în perioada 2016-2017, astfel de echipaje au răspuns la 2.967 de solicitări. Din acestea, doar 0,4% din cazuri au solicitat și intervenția poliției. 


<strong>În Germania, pregătirea și alfabetizarea polițiștilor în probleme de sănătate mintală este avansată într-atât încât ofițerii </strong><a href="https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2021.727341/full#ref10" target="_blank" rel="noreferrer noopener"><strong>știu</strong></a><strong> să recunoască simptome ale unor afecțiuni specifice, precum schizofrenia paranoidă. </strong>


Cursuri de prim-ajutor pentru fiecare polițist în Marea Britanie. În România, nu se fac  


În Marea Britanie, fiecare angajat e obligat să urmeze cursuri de prim-ajutor atunci când se alătură poliției, iar cunoștințele trebuie reîmprospătate în fiecare an de serviciu, a explicat pentru Libertatea un reprezentant al College of Policing, organizația profesională a polițiștilor din Anglia și Țara Galilor. 


Boris Johnson vizitează centrul poliției din Northamptonshire unde noii recruți participă la un curs de prim ajutor, septembrie 2020. Foto: Profimedia

Toți polițiștii britanici sunt obligați să urmeze cursurile oferite de College of Policing sau echivalentul lor. 


Programul oferit de colegiu are cinci module, iar primele două sunt recomandate tuturor polițiștilor, precum și altor angajați ai poliției, care au contact cu publicul. 


Primul modul e BLS (Basic Life Support): procedurile de bază în urgență, inclusiv resuscitarea cardio-respiratorie;Modulul 2, de abilități specifice de prim-ajutor pentru poliție, include o varietate de situații medicale cu care agenții s-ar putea întâlni pe teren. În acest modul, ei învață și să recunoască semnele tulburărilor comportamentale în fază acută. Celelalte trei module sunt opționale și mai avansate, dar adaptate pentru diferite roluri jucate de personalul poliției britanice. 

Prin comparație, Poliția Română nu are cursuri de prim-ajutor în planul de pregătire profesională, indiferent de școala absolvită. Sindicatul Europol a organizat de-a lungul timpului, împreună cu Crucea Roșie, cursuri de prim-ajutor pentru o parte din polițiști - acestea nefiind obligatorii pentru angajații din poliție. 


Training pe sănătate mintală organizat pentru polițiști 


Pe lângă cursurile de prim-ajutor, de câțiva ani College of Policing organizează un program special de training pe sănătate mintală, care include module ca:


Primul răspuns la incidente legate de sănătate mintală (trainingul durează minimum 9 ore)Răspuns în cazul tentativelor de suicid (training de minimum 3 ore)Furnizarea sprijinului specializat în incidente de sănătate mintală (min. 6 ore)Dezvoltarea unui răspuns strategic în criza de sănătate mintală (min. 2 ore).

Scopul trainingului pe sănătate mintală este, potrivit unui purtător de cuvânt al College of Policing UK, să îi învețe pe polițiști să recunoască indicatorii de boli psihice sau de dizabilități intelectuale, să folosească diferite metode pentru a comunica și sprijini pe cei la care recunosc acești indicatori, să își înțeleagă puterile legale în relație cu persoanele cu probleme de sănătate mintală și limitele de intervenție ale poliției, dar și să știe cum să acționeze dacă vin în contact cu o persoană la risc de suicid. 


De ce majoritatea scoțienilor au încredere în poliție


În Scoția, cu excepția unei mici forțe speciale, majoritatea polițiștilor nici măcar nu poartă arme de foc.  


„Când cineva are un cuțit în Marea Britanie, reacția imediată a unui polițist este să se dea înapoi. În SUA, primul lucru pe care îl va face un ofițer este să-și scoată arma și să o îndrepte către persoana respectivă”, explică Chuck Wexler, director executiv la Police Executive Research Forum (PERF), un ONG axat pe politici și cercetare privind forțele de ordine în SUA. 


„Când se fac recrutări în poliția din Scoția, nu se caută cel mai bun trăgător, cel care poate face cele mai multe flotări sau cine aleargă cel mai rapid. Îl caută pe cel care are abilități de gândire critică”, spune, pentru The Citizen, șeriful Mike Chitwood, din Volusia, Florida, care are peste 18 ani de experiență.  


Chitwood și-a construit secția după modelul din Scoția, acolo unde un sondaj național arăta că 94% dintre cetățeni au încredere în poliția locală.


„Poliția ar trebui să aibă o mentalitate de protector, nu o mentalitate de războinic”, mai spune Chitwood. Pe 22 aprilie 2020, în blocul unde a fost alergat și, mai apoi, împușcat Alexandru Găzdac, între cei nouă polițiști și jandarmi nu a încăput niciun gardian. 


Toate episoadele investigației despre moartea lui Alexandru Găzdac:


1. VIDEO: Reconstituirea nopții în care un bărbat a murit, după ce polițiștii din București l-au împușcat de 6 ori. „Ne-a amenințat cu un cui”


2. „Bolnavii psihic nu sunt infractori”, scrie în manualul poliției. Intervenția agenților în cazul lui Alexandru Găzdac, împușcat în București 


3. Reacțiile polițiștilor după ce au văzut intervenția în cazul lui Alexandru Găzdac, împușcat de 6 ori. „A tras ca la nuntă” vs „Nu suntem roboți”


4. VIDEO. De ce ambulanța nu a venit la cazul lui Alexandru Găzdac odată cu poliția, ci doar după ce bărbatul a fost împușcat de 6 ori. Ce au făcut paramedicii


5. Cine era, cu adevărat, bărbatul împușcat de polițiștii bucureșteni în pandemie, pentru că „ne-a amenințat cu un cui”. Suferință psihică tratată cu 6 gloanțe


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă