„Sfinții închisorilor”, la examenul democrației. Despre dorința BOR de a-i canoniza pe martirii comunismului

3 săptămâni in urmă 24


După trei decenii de la prăbușirea comunismului, Patriarhia Română vrea să canonizeze o seamă de compatrioți care au suferit martiriul în temnițele vechiului regim totalitar. Sarcina aceasta are ca termen 2025.


Dezbaterile și polemicile pe această temă au început deja. Se vehiculează felurite „liste”. Se manifestă patriotisme regionale. Se formulează argumente și contraargumente. Nu va fi simplu să obținem consensul, dar inițiativa - demnă de respect - arată că Biserica majoritară se desparte și prin acest „program” de umbrele apăsătoare ale trecutului.


Sfințenia denotă starea desăvârșirii morale pe care harul divin și meritele personale (cultivarea virtuților creștine) o îngăduie unor persoane alese. În Biserica veacului postapostolic, creștinii se socoteau unii pe alții nu doar frați, ci și sfințiți prin taina Botezului și a Euharistiei.


După două milenii, calendarul bisericesc e doldora de sfinți din toate ariile geografice, de toate vârstele, reprezentând toate condițiile sociale și profesionale. Pe de altă parte, vremea noastră, individualistă, egalitaristă și secularizată, nu prea mai acceptă ideea unor supereroi ai credinței. Candidații români la canonizare sunt deja trecuți prin acest filtru, criticați pentru una sau alta, pe scurt, contestați fie prin umflarea calomnioasă a unor detalii, fie din dorința înjosirii „democratice”.


Ați citit probabil reacțiile vehemente contra bustului dedicat lui Octavian Goga, la Iași. Goga unionistul, poetul și patriotul ardelean dispare sub faptele lui Goga ca prim-ministru al unui guvern fascizant și antisemit. 


Și unii dintre sfinții închisorilor fac obiectul unor controverse de acest fel, pentru că mulți au ajuns în gulag dintr-un anticomunism intersectat cu fantasmele otrăvite ale Mișcării legionare. 


Închisoarea comunistă de la Sighetu Marmației

În fond, sinaxarul Bisericii e plin de sfinți, din a căror biografie nu lipsesc păcatele grave. Legislatorul și patriarhul Moise a ucis un egiptean. Evanghelistul Matei era un fost vameș, o categorie detestată pentru corupție și abuz de putere. Sf. Pavel a fost mai întâi un persecutor al creștinilor. Sf. Maria Egipteanca e o fostă prostituată. Putem presupune că toți sfinții militari au tăiat în carne vie, pe câmpul de luptă. 


Sf. Constantin cel Mare a practicat asasinatul politic. Dacă îi recitim pe cronicari, găsim și în biografia lui Ștefan cel Mare și Sfânt destule „nefăcute”. Exemplele pot continua la nesfârșit. Oamenii perfecțiunii sunt imperfecți, „căci unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul”( Epistola către Romani 5, 20). În sens tare, sfințenia rămâne un atribut exclusiv al lui Dumnezeu. 


Asta nu abolește nevoia de modele. Există figuri exemplare și în istoria recentă, sfâșiată de cele două totalitarisme gemene, nazismul și comunismul. Chiar dacă toți oamenii secolului XX s-au mânjit cumva în politica epocii lor, unii s-au ridicat deasupra tumultului.


E de pildă cazul unei personalități spirituale pe care am descoperit-o de curând, într-o carte a Părintelui John Anthony McGuckin, fost preot catolic, trecut la Ortodoxie: Maica Maria de la Paris. Ce figură de roman! S-a născut la Riga, în 1891, dintr-o familie aristocratică, mutată apoi la Sankt Petersburg.


În tinerețe era deopotrivă atee și socialistă, poetă și fumătoare pasionată (nu s-a lăsat de țigară nici în veșmânt monahal). A fugit de revoluția bolșevică, ajungând în cercul rușilor albi exilați în capitala Franței. Acolo s-a despărțit amiabil de al doilea soț și s-a călugărit, pentru a-și dedica viața orfanilor și refugiaților săraci. 


Era prietenă cu cei mai iluștri teologi ruși. A publicat studii despre modernitatea lui Dostoievski, teologia lui Homiakov și ideea de „suflet al lumii” în filozofia lui Soloviev. Din iubire față de cei năpăstuiți, i-a ajutat concret și pe mulți evrei din Franța ocupată de Hitler. 


Un „binevoitor” a turnat-o la Gestapo. A fost deci arestată și deportată în Germania, murind gazată la Ravenbruck, în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Patriarhia ecumenică a canonizat-o, iar statul Israel i-a conferit postum titlul de „drept între popoare”. O biografie franceză de-a Maicii Maria (Elisaveta Yurievna Pilenko/Skobtstova, după al doilea soț) a apărut inclusiv prin grija ÎPS Iosif Pop.


Am pomenit-o aici ca să arăt că putem găsi și noi candidați la „gloria altarelor” care, chiar dacă au fost târâți în patimile politico-ideologice ale timpului lor, nu s-au lăsat înglodați în ele. Nu voi prezenta aici o serie de preferințe personale. Îmi exprim doar speranța că, după 2025, vom venera o seamă de figuri care, deși supuse greșelii, nu vor fi dobândit fraudulos cununa sfințeniei. 


Foto: Agerpres


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă