Șapte tinere povestesc despre momentele în care au fost hărțuite sexual: „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”

2 săptămâni in urmă 8

Le-am rugat pe femeile din jurul meu să-mi povestească dacă au trecut vreodată printr-un episod de hărțuire sexuală stradală. Adunând mărturiile lor, am realizat că trăim într-o societate care condamnă femeile pentru că sunt femei. Și că, în realitate, nimeni nu ne protejează. Potrivit unui sondaj INSCOP, în România, la fiecare 30 de secunde o femeie este abuzată. Iar cele mai multe abuzuri au loc din partea familiei sau a apropiaților. Totodată, Eurobarometrul violenței de gen arată că 55% dintre români consideră că întreținerea relațiilor sexuale fără acordul partenerului este justificată în anumite situații.

Un material realizat în cadrul programului de mentorat pentru tineri Gen, revistă.

  • Fotografa Irisz Kovacs a reconstituit o parte din scene cu personajele din articol. Tinerele din imagini au acceptat să fie fotografiate pentru a-și spune propriile povești despre hărțuire sexuală stradală. Scenele au fost reconstituite în orașul Cluj-Napoca, acolo unde locuiesc și studiază. Au fost fotografiate în așa fel încât să nu li se recunoască identitatea.

Pe Bianca* am simțit-o întotdeauna reticentă când îmi vorbea despre relațiile ei cu bărbați. Abia după două luni de locuit împreună, mi-a povestit despre o experiență traumatizantă pentru ea. Avea 14 ani în 2014, când se întorcea de la școală în jurul orei 15.00, într-un cartier din Galați. În fața blocului, a observat un bărbat de aproape 30 de ani care a intrat în scară vorbind la telefon, iar ea a crezut că e un vecin sau că merge în vizită la cineva. 

Bianca a urcat pe scări până la etajul doi, iar bărbatul a coborât scările în grabă, a trecut pe lângă ea și i-a răspuns la „Bună ziua!”. În momentul în care fata urca spre etajul trei, unde era apartamentul ei, bărbatul s-a întors și a apucat-o strâns de zona genitală. Bianca a început să țipe și a fugit, iar fața bărbatului s-a schimonosit și i-a făcut semn să tacă. Când a intrat în apartament, primul ei gând a fost să nu își spele blugii și să meargă la poliție, dar a renunțat la idee pentru că nu credea că poliția îl va găsi pe agresor. 

„Din cauza șocului, nu-mi aminteam prea multe detalii legate de aspectul lui fizic”, spune Bianca, acum în vârstă de 23 de ani. După această experiență, a mers la psihologul școlii timp de două luni, pentru că nu reușea să scape de teama scărilor de bloc și de gândul că situația s-ar putea repeta. O lună după acest incident, Bianca a simțit nevoia să fie mereu însoțită de cineva, de părinții ei sau de vecini, atunci când cobora sau urca scările. 

Acum a scăpat de teama legată de scările de bloc, dar e tot timpul vigilentă. Evită să intre dacă vede un bărbat necunoscut și nu urcă în același lift cu bărbați pe care nu îi cunoaște. Episodul din scara blocului a afectat-o pe termen lung. Bianca nu a avut nicio relație până acum câteva luni, pentru că nu era interesată și o speriau apropierile intime de bărbați. 

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Bianca, coborând scările blocului

„Da cu ce erai îmbrăcată?”

Hărțuirea sexuală stradală este un fenomen care face parte din viața oricărei femei, și, de cele mai multe ori, îi limitează libertatea – influențează ora la care se întoarce acasă, traseul pe care îl alege în drum spre serviciu, îmbrăcămintea pe care o poartă sau nu o poartă, felul în care răspunde la privirile lascive ale bărbaților, modul în care își percepe propria sexualitate și cum se comportă în relațiile intime.

„Ce faci, păpușă, te scot la un suc?” ziua-n amiaza mare în timp ce te plimbi pe bulevard, un băiețel care înghesuie în colțul clasei o fetiță ca s-o tragă de codițe, un labagiu în ușa trenului în mijlocul zilei, doi bărbați insistând să conducă acasă niște fete în mașina lor scumpă, un grup de băieți care sperie o fată pe stradă, un bărbat care face comentarii libidinoase la adresa unei femei care aleargă, bărbați care urmăresc fete în scara blocului și le ating fără acordul lor, „Hai, da ce te lași așa greu?” pe un ring de dans dintr-un club. 

Povești urmate de „Hai, doar ți-a plăcut” sau „Da cu ce erai îmbrăcată?” sau „Lasă, că nu te-a violat”. Sunt povești ale femeilor pe care le-am provocat să-mi povestească experiențele lor de hărțuire sexuală, pentru că mi-am dorit să înțeleg de ce se întâmplă asta. 

Astfel de situații nu sunt străine nici pentru mine, nici pentru prietenele mele, majoritatea dintre noi am fost cel puțin o dată victime ale hărțuirii stradale. 

Site-ul stopstreetharrasment.org, una din cele mai mari platforme internaționale care publică statistici și informații despre subiect, consideră că hărțuirea sexuală nu implică neapărat vociferarea dorinței sexuale, ci include fluieratul, privitul lasciv, înjurăturile sexiste, urmăritul unei persoane, exibiționismul, atingerile nedorite, masturbatul în public, ajungând ulterior la forme mai grave de agresiune, inclusiv violul. 

În anul 2019, Centrul Filia, o organizație din București care luptă pentru egalitatea de gen, a publicat Barometrul de Gen (date strânse la finalul anului 2018). Barometrul include o întrebare despre hărțuirea sexuală stradală și peste 80% dintre femei au declarat că sunt deranjate de toate tipurile de hărțuire sexuală, de la fluierat până la privit și atins. 

Sociologul Dani Sandu spune că ne confruntăm cu o „inegalitate a definițiilor” – unele femei consideră hărțuire atunci când cineva te atinge, altele consideră că hărțuirea înseamnă că cineva te forțează fizic să faci ceva și altele cred că fluieratul, privitul lasciv sau insistența bărbaților reprezintă tot hărțuire. Această discuție provoacă frustrare atât în rândul femeilor, posibile victime, cât și în rândul bărbaților, care privesc fenomenul din exterior și identifică mai greu actele de hărțuire. 

În societățile puternic ierarhizate, explică Dani Sandu, bărbații simt nevoia să domine, lucru care este prezent și în instituția legii de la noi, în special în poliție. Sociologul menționează că legile nu sunt aplicate, pentru că cei care au putere de decizie sunt bărbații, cu interese în această structură de gen. Femeile însă vor să fie acceptate, de aceea închid ochii pentru a dobândi această acceptare. 

De ce unii bărbați se transformă în abuzatori?

Raluca* mi-a povestit întotdeauna deschis despre repulsia ei față de bărbați și de intimitatea cu aceștia. Când avea 8 sau 9 ani, în 2008, locuia în Deva și a fost agresată sexual de un necunoscut. Într-o după-amiază, când se întorcea de la magazin, a luat liftul până la etajul opt. Odată cu ea, a intrat în lift și un bărbat de 30-40 de ani. Ea l-a salutat, iar el i-a răspuns.

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei scene din lift

Când liftul a pornit, bărbatul l-a blocat, și-a dat pantalonii jos, și-a scos penisul, l-a luat în mână și a întrebat-o dacă vrea să îl atingă. Speriată, Raluca a început să apese pe butoane, iar când liftul s-a deschis, a fugit pe scări. I-a fost frică să-i povestească cuiva ce s-a întâmplat pentru că i se părea că a fost vina ei.

Când avea 20 de ani și era în primul an de facultate, Raluca lucra ca barmaniță și se întorcea dimineața devreme acasă, pe la cinci-șase. Locuia în campusul Hasdeu din Cluj-Napoca și se întâlnea mereu cu un bărbat la intrarea în campus, care se masturba în fața studentelor. Atât fetele din campus, cât și paznicii îl cunoșteau, dar nimeni nu a anunțat poliția. Chiar dacă paznicii îl alungau de acolo, el se întorcea mereu în același loc, făcând același lucru. 

M-am întrebat de multe ori cine sunt bărbații care comit aceste agresiuni. Psihoterapeuta Adela Szentes, de la Asociația Anais din București, care apară drepturile femeilor, copiilor și tinerilor, spune că una dintre componentele de personalitate întâlnite la abuzatori este cea a narcisicului, o tulburare de personalitate caracterizată prin emoții intense, instabile și o imagine de sine distorsionată. „Este vorba de o persoană care ține foarte mult la părerea ei, care crede că știe cel mai bine cum stau lucrurile și care, în viziunea lui, are întotdeauna dreptate. În relația cu victima, el se manifestă tocmai pentru a se impune”, spune ea. 

Agresorii sexuali au deja la bază o atitudine agresivă, dobândită din copilărie, explică Adela Szentes. Un copil care nu a fost învățat să comunice cu calm va deveni un adult care va folosi un „limbaj de iubire agresiv”. El își va manifesta afecțiunea prin abuz – emoțional, verbal sau fizic. În cazul abuzatorilor, pe lângă tulburările de personalitate, mai întâlnim și agresivitatea fizică, la care apelează pentru a-și dobândi intimitatea cu victima. 

De ce unii bărbați se transformă în abuzatori? O stimă de sine scăzută, frustrarea pe termen nelimitat, anumite răni profunde din copilărie, tulburări de personalitate extrem de mari și incapacitatea de a obține ceea ce își doresc altfel decât prin abuz, menționează psihoterapeuta.

Toate am fost hărțuite sexual cel puțin o dată

Pe 28 septembrie 2018, când avea 19 ani, Diana* a mers cu colegele ei de facultate la o plimbare pe Cetatea din Suceava. Pe la ora 17, fetele se întorceau acasă. Au observat că într-un tufiș se mișca ceva. Un bărbat venea spre ele și spunea încontinuu: „Fetele mele, fetele mele”.

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Alexandra, într-o stație de autobuz din Cluj-Napoca

Bărbatul era trecut de 40 de ani, iar în timp ce se apropia, avea penisul în mână și vorbea cu ele. A continuat să le urmărească, masturbându-se. Speriate, fetele s-au întors spre cetate și au înconjurat jumătate de oraș, prin cimitir, pentru a ajunge acasă. Diana, care are acum 22 de ani, nu a povestit nimănui ce i s-a întâmplat. Mai multe fete au trecut prin situații asemănătoare în apropiere de Cetatea din Suceava, dar nimeni n-a anunțat poliția. Motivul este că nu au fost vătămate fizic și nu au crezut că plângerea lor va avea vreun efect. 

Suntem protejate?

Există un cadru legal în România care ar trebui să protejeze victima. Femeile însă ezită să apeleze la acesta. Legea privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați (Legea 202/2002) definește hărțuirea ca fiind un comportament indecent față de sexul unei persoane, care-i lezează demnitatea, „exprimat fizic, verbal sau nonverbal”, urmărind „crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”. Hărțuirea se pedepsește cu amenzi între 3.000 și 10.000 de lei. 

Articolul 223 din Codul Penal, adoptat în 2009, spune că intimidarea victimei în cadrul unei relații de muncă sau intime, prin favoruri sexuale repetate, se pedepsește cu închisoarea de la trei luni la un an sau cu amendă.

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei scene în fața panoului dintr-o stație de autobuz

Doar șase plângeri de hărțuire sexuală într-un an

Una dintre întrebările pe care le-am adresat-o fetelor este de ce nu merg la poliție. Deși toate fetele pe care le cunosc au fost hărțuite sexual, în anul 2020, în Capitală, au fost înregistrate doar șase plângeri de hărțuire sexuală. 

Centrul Filia încearcă de șapte ani să combată hărțuirea sexuală, iar pe pagina de Instagram a organizației postează Stories în care le cere femeilor să-și povestească experiențele. Când au făcut acest lucru prima dată, li s-a blocat mesageria pentru că nu puteau face față sutelor de mesaje primite. 

Am cerut de la Poliția Capitalei datele statistice pe anii 2015-2020 privind numărul de plângeri de hărțuire sexuală – care este extrem de mic în raport cu amploarea fenomenului. În perioada 2015-2020, au fost sesizate un număr total de 43 de plângeri privind săvârșirea infracțiunii de hărțuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul Penal. 

  • 2015 – 9 sesizări de hărțuire sexuală
  • 2016 – 5 sesizări
  • 2017 – 7 sesizări
  • 2018 – 8 sesizări
  • 2019 – 8 sesizări
  • 2020 – 6 sesizări

Dacă urmărim paginile de social media ale Centrului Filia, una dintre organizațiile care luptă împotriva hărțuirii sexuale, ne dăm seama că numărul real de cazuri este mult mai mare decât numărul de plângeri. De ce nu se raportează? 

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Alexandra, așteptând în stația de autobuz

Andreea Rusu, președinta Centrului Filia, crede că există două motive pentru care acest lucru se întâmplă. Primul este că legea pe care o avem e relativ nouă și nu s-au făcut campanii de informare, iar majoritatea femeilor nu o cunosc și nu știu ce pot face. Al doilea este că, de multe ori când femeile ajung la poliție în situații de hărțuire sau agresiune, se simt umilite din cauza prejudecăților față de victime. În plus, e dificil să vii cu dovezi în astfel de situații, iar în România mărturia victimei nu este suficientă.

Sociologul Dani Sandu identifică două motive asemănătoare – primul este gândul că depun plângere degeaba, pentru că hărțuirea e greu de dovedit și de pedepsit, iar al doilea e frica femeilor că vor fi batjocorite, ceea ce e mult mai grav. 

„Acum câțiva ani, făceam focus-grupuri pe subiectul acesta și a fost șocant pentru mine să aud numărul de cazuri reale în condițiile în care foarte puține abuzuri sunt raportate la poliție”, spune Dani Sandu. „A fost uluitor să văd că și cazurile care au fost raportate erau întâmpinate de către polițiști care ziceau: «A, dar oamenii ăștia sunt inofensivi. Nu contează că se masturbau la jumătate de metru de dumneavoastră. Sunt inofensivi, nu vă fac nimic. N-ar trebui să vă fie teamă» sau «Cu ce erați îmbrăcată, cum v-ați comportat, ce ați vorbit cu el, ați vorbit cu el înainte să fiți agresată? A, păi atunci e vina dumneavoastră.» Chestii de genul ăsta produc umilință”.

„Am un sentiment de groază când urc în autobuze aglomerate”

„În Galați mi se întâmpla foarte des”, mi-a scris Alexandra*, care are 23 de ani și locuiește la Cluj-Napoca. Acum patru ani, când mergea la liceu în Galați, era abordată și strigată pe stradă zilnic. I se întâmpla în special vara când purta haine mai lejere. 

Cel mai groază îi era să meargă cu autobuzul, unde i s-a întâmplat să fie atinsă de bărbați. „Era foarte multă lume, atât de plin încât stăteai unul lângă altul fără să te poți mișca”. Fata povestește că, la orele aglomerate, profitând de spațiul mic dintre ei, zeci de bărbați și-au frecat penisul de ea, împingându-l de fundul sau de picioarele ei. Cel mai rău se simțea atunci când nu avea cum să scape sau să se mute un pic mai în față. 

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei călătorii cu autobuzul

„Nu am zis niciodată nimic, uneori mă uitam urât”, spune Alexandra. „Îmi era rușine de acțiunile lor, ceea ce nu e normal. Nu puteam să zic nimic cu voce tare, să audă toată lumea și să fiu în vizor, îmi era frică de reacția tuturor. Mă întreb dacă a observat vreodată cineva și nu a zis nimic, la fel ca mine. Am un sentiment de groază când urc în autobuze aglomerate”.

Urmărind și ascultând poveștile acestor fete, m-am tot întrebat de ce femeile nu reacționează atunci când sunt hărțuite sexual. Andreea Rusu, președinta Centrului Filia, spune că percepția femeilor și fetelor este, de cele mai multe ori, una de normalizare: trebuie să treacă prin asta pentru că sunt femei. 

„«Prin asta au trecut și prietena mea, și mama mea, și sora mea. Atunci, asta este, nu avem ce să facem». Încercăm să evităm pe cât posibil atunci când se întâmplă, sperăm să scăpăm în siguranță. Avem fel și fel de modalități prin care să trecem peste situațiile astea”. 

Andreea povestește că și a ea a fost hărțuită în autobuz și i s-a întipărit în minte un episod. Autobuzul era foarte plin, iar în fața ei era un bărbat cu o servietă. A simțit ceva în zona intimă și a crezut că o atinge servieta, însă când s-a dat mai în spate, a văzut că bărbatul de 60-70 de ani o atingea cu mâna în zona intimă. A rămas blocată și nu a reacționat în vreun fel. 

„Am coborât la prima stație, unde trebuia să urce prietena mea. I-am spus că nu urcăm în același autobuz și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit și mi-a zis: «Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat». Sună foarte nașpa, pentru că trecusem printr-un fel de mică traumă, iar ea mi-a spus lucrul ăsta ca să mă liniștească”, spune Andreea.

„Bărbații nu sunt conștienți de faptul că lucrurile astea se întâmplă pentru că nu le trăiesc și nu li se povestesc”

Când eram în clasele primare, mă deranja atitudinea de superioritate a băieților și nu-mi plăcea să mă tragă de codițe sau să mă fugărească prin curtea școlii în glumă. Mi se spunea că băieții trag de codițe fetele pe care le plac – un argument pe care l-am respins din copilărie. 

În adolescență, în Chișinău, am început să aud pe stradă comentarii legate de aspectul meu fizic de la băieți mai mari sau chiar de la bărbați. Îmi amintesc unul specific, în care un grup de băieți au strigat după mine „Ce cur ai, девочка (trad: fato), hai cu noi!”. M-am speriat. Aveam 16 ani, ei erau patru și se întâmpla seara pe o alee. Au urmat claxoanele mașinilor care treceau pe lângă mine și adresările „fetița”, „fata”, urmate de fluieratul muncitorilor de pe șantier care mă făceau să mă simt mică și neputincioasă. 

Când am crescut și am mers la facultate la Cluj-Napoca, iar situațiile se repetau, am înțeles că asta înseamnă hărțuire sexuală, însă niciodată n-am știut cum să reacționez. Până la 20 de ani, credeam că nu mi se întâmplase nimic grav, erau doar niște cuvinte. 

Aveam 20 de ani și eram la un festival de muzică din Cluj-Napoca, în mulțime. Purtam pantaloni și, la un moment dat, am simțit o mână între picioare, care mă strângea de zona intimă. Am întors capul și am văzut un tânăr care a rânjit la mine, mi-a făcut cu ochiul și a încercat să mă atingă din nou. I-am făcut semn că e nebun, m-am mutat mai aproape de scenă și am rămas vigilentă toată seara. Acum îmi dau seama că n-am reacționat din cauza rușinii și a fricii.

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei scene cu o fată așteptând în fața unui club în timpul nopții, Cluj-Napoca

Am început să vorbesc cu prietenele mele despre aceste lucruri acum doi ani și am fost surprinsă să realizez că, dacă îmi adun patru prietene într-o cameră, cel puțin trei dintre ele au fost măcar o dată hărțuite sexual. 

Pe de altă parte, am discutat și cu băieți care mi-au spus că nu credeau că este atât de grav, iar răspunsurile lor m-au frustrat. Problema cea mai mare este că hărțuirea sexuală e o banalitate cotidiană. 

„Mulți bărbați sunt șocați când aud că foarte multe femei au văzut în public bărbați masturbându-se”, spune Andreea Rusu, președinta Centrului Filia. „Am avut această discuție inclusiv cu prietenul meu și îi spuneam: «Uite, dacă ne așezăm acum la o masă cu prietenele și prietenii tăi și întrebăm câte fete au văzut vreodată așa ceva, îți garantez că multe dintre ele au văzut asta – cel puțin o dată în viață». Problema e că hărțuirea sexuală este în continuare într-un val de invizibilitate. Bărbații nu sunt conștienți de faptul că lucrurile astea se întâmplă, pentru că nu le trăiesc și nu li se povestesc”.

De ce ezită oamenii să intervină?

Roxana* și prietena ei au plecat într-o seară dintr-un club din Chișinău și au căutat un taxi pentru a ajunge acasă. Au fost observate de cinci băieți care erau la ieșirea din club, într-un SUV și care au început să strige: „Fetelor, vă ducem noi!”.

Băieții le-au urmărit cu mașina, iar fetele au grăbit pasul. Când unul dintre băieți a coborât din mașină, fetele s-au urcat în primul taxi.

Șoferul a refuzat să le ducă, spunând că vrea să doarmă. A început să strige la ele, iar Roxana i-a spus că nu va coborî din mașină pentru că băieții le urmăresc și îi este frică. Abia după aceea, șoferul a acceptat să le ducă acasă. 

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei scene cu o fată așteptând în stație pe timpul nopții, Cluj-Napoca

De ce ezită oamenii să intervină în astfel de situații? Este un fenomen numit the bystander effect, o teorie psihologică care susține că oamenii sunt mai puțin dispuși să ajute victima atunci când mai sunt alți oameni în jur, urmărind pasiv situația. 

Dani Sandu consideră că acest efect există în societatea românească și că lucrurile au început să se schimbe, însă nu suficient.

Andreea Rusu de la Centrul Filia îi încurajează pe oameni să intervină, atât timp cât nu se pun în pericol, fie să discute cu victima și să se prefacă că o cunosc, fie să țipe sau să atragă atenția asupra situației.

În noiembrie 2016, Comisia Europeană a publicat un Eurobarometru referitor la violența împotriva femeilor și violența de gen, cu date colectate din 28 de țări membre. Conform datelor studiului, doar 16% dintre români consideră că este greșit să atingi un coleg sau o colegă într-un mod nedorit și doar 36% dintre români cred că este greșit să faci glume cu tentă sexuală cu o femeie pe stradă. Respondenții români menționați mai sus nu consideră că aceste fapte ar trebui sancționate prin lege.

Același studiu menționează că 30% dintre români consideră că violul este justificat dacă victima a consumat alcool sau droguri, 25% – dacă victima era îmbrăcată provocator și 22% – dacă victima nu a spus clar „nu”. 

Sociologul Dani Sandu observă că, în România, victima e considerată vinovată de cele mai multe ori și că această „negociere a responsabilității” apare din cauza obiectificării sexuale a femeilor. În societatea românească, femeia este văzută ca un agent sexual, iar tendința de blamare a victimei e provocată de credința majorității bărbaților că rolul ei principal este unul reproductiv. Acest lucru ar putea fi schimbat prin educație și socializare pentru a înțelege mai bine efectul rolurilor de gen. 

 „Ei, hai, că până la urmă nu te-a violat”Reconstituirea unei scene dintr-un pasaj pe timpul nopții

Ce impact are hărțuirea sexuală asupra victimelor? 

Psihoterapeuta Adela Szentes susține că un act de hărțuire are consecințe pe termen lung. Încrederea în sine a victimei poate fi afectată, iar femeia poate resimți o furie față de propriul corp, instabilitate emoțională în relații, frică de intimitate și gestionarea cu dificultate a propriei sexualități. 

Ce se poate schimba?

Andreea Rusu crede că introducerea educației sexuale în școli ar ajuta la diminuarea hărțuirii stradale, pentru că ar introduce conceptul de consimțământ. I-ar ajuta pe băieți să fie mai conștienți că acest fenomen se întâmplă, iar pe fete să înțeleagă că hărțuirea sexuală nu este ceva normal și că nu trebuie să treacă prin asta doar pentru că sunt femei. 

*Numele personajelor au fost schimbate.


Olivia Bunescu are 23 de ani, este din Chișinău, Republica Moldova, și studiază la Masterul de Management Media din cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj-Napoca. 

Irisz Kovacs are 22 de ani, e fotografă și absolventă a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul Gen, revistă, un proiect al asociației Forum Apulum, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați. Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Editor text: Elena Stancu; Editor foto: Cosmin Bumbuț

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă