Ruleta rusească și noile tensiuni din jurul Ucrainei. De ce nu reușește Europa să răspundă revizionismului lui Putin

3 săptămâni in urmă 21

Ocupată cu a doua primăvară pandemică – și cu speranța că guvernul nostru a trimis la Comisia Europeană cele mai adecvate propuneri pentru Planul de Redresare – societatea românească pare puțin preocupată de evoluțiile externe. Ar trebui totuși să fim mai atenți la ce se petrece în Ucraina vecină.

Evoluțiile recente îngrijorează: Putin a trimis nave de război în Marea Neagră și a masat 28 de batalioane tactice la granița cu statul „rebel”, pe care încearcă (de peste cinci ani) să-l controleze prin anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea și războiul hibrid purtat în Donbas. Moscova prezintă aceste manevre ca pe simple exerciții militare „preventive”. Pe de altă parte, propaganda Kremlinului a reluat insistent subiectul minorității rusofone „periclitate”, arătând – prin purtători secundari de mesaj, precum Dimitri Kozak și Dimitri Peskov – că e gata să o protejeze, cu ajutorul unor forțe de „menținere a păcii”.

În Georgia (2008), un președinte reformist și pro-occidental, Mihail Saakașvili, a căzut în capcană, răspunzând pripit provocărilor rusești. În șase zile, tancurile lui Putin erau la periferia capitalei gruzine, securizând pe termen lung enclavele rusești din Ossetia de Sud și Abkhazia, în vreme ce Occidentul – via OSCE – se limita la un balet diplomatic fără efect.

Ales în 2019, noul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e, de asemenea, un om politic fără legături cu vechiul sistem sovietic. Domnia sa și echipa guvernamentală de la Kiev se află acum în fața unei ecuații al cărei „meniu” include atât riscul confruntării armate directe, cât și atacuri cibernetice asociate cu sabotarea infrastructurii critice ucrainene.

Presat de frontul naționalist autohton și de criticile față de gestionarea COVID-19, dl Zelenski a solicitat sprijin extern, primind asistență concretă doar de la SUA, care au deplasat două nave de război în Marea Neagră.

Conform Convenției de la Montreux (Elveția), ele nu pot însă staționa în bazinul pontic decât 21 de zile. Noua administrație Biden a reiterat voința americană de a garanta integritatea teritorială a Ucrainei, ceea ce e desigur important, fără să fie, deocamdată, hotărâtor. Merită notat și faptul că șeful Marelui Stat Major american a telefonat omologului rus (generalul Gherasimov) și celui ucrainean, marcând și pe această cale interesul SUA față de stabilitatea zonei.

În ceea ce privește solicitarea Ucrainei de a fi urgent primită în NATO – ea nu pare realistă, cel puțin pe termen scurt (și nu pentru că Maria Zakharova, purtătoarea de cuvânt a MAE rus, a declarat că această cerere „ar putea antrena consecințe ireversibile asupra statalității ucrainene”).

De partea ei, Uniunea Europeană nu a recunoscut nici anexarea Peninsulei Crimeea, nici legitimitatea trupelor paramilitare rusești chemate să susțină separatismul celor două „republici” orientale ucrainene, dar nu a reușit să modifice politica faptului împlinit (negocierile pentru reglementarea conflictului în așa-zisul „format Normandia” – Rusia, Ucraina, Germania și Franța și Acordurile de la Minsk sunt evident inoperante).

Acaparați de gestiunea pandemiei și de imperativul relansării economice, actorii europeni sunt, deocamdată, în expectativă, limitându-se la trimiterea unor semnale pacifist-disuasive. De altfel, europenii nu prea pot adopta o poziție comună coerentă cu privire la Rusia și deja oficialul ei revizionism. Marea Britanie asumă o politică dură față de Moscova, dar n-o mai poate impune în UE, din care a preferat să se retragă.

Germania are nevoie de gazul rusesc, pentru a-și menține în priză uriașa mașinărie de export industrial. Franța (revenită post-Brexit la tema unei „armate europene”) și Italia cultivă relații bune cu Rusia, așa cum vedem și în Est, unde numai Polonia e net pro-americană și direct interesată de ce se petrece la Kiev.

Ungaria e ambivalentă și îngrijorată, la rândul ei, de soarta etnicilor unguri din Transcarpatia. Bulgaria și Serbia (deși prima e membră UE și NATO) sunt tradițional filoruse. Republica Moldova e, de asemenea, forțată să țină un echilibru Est-Vest cât se poate de complicat. Aflată în prima linie – adică direct pe granița estică a UE și NATO – România rămâne ferm pro-occidentală și deloc interesată să vadă influența Rusiei extinsă până la brațul Chilia, în imediata noastră apropiere (nici Crimeea nefiind prea departe).

Vedem așadar că întrebarea momentului nu se referă la factorii care l-ar împiedica pe Vladimir Putin să acționeze agresiv în Ucraina, ci mai curând la cei care l-ar încuraja să procedeze astfel. Fostul colonel KGB a construit un regim de autoritate personală pe viață, însă e uzat moral și izolat internațional, iar „coșmarul” reprezentat de curajul opozantului Aleksei Navalnîi nu s-ar estompa nici în eventualitatea, din păcate plauzibilă, a exterminării acestuia.

În paralel, sancțiunile primite din partea puterilor occidentale alimentează nevoia internă de gesticulație demonstrativă, care nu ține de foame, dar poate motiva o populație demoralizată prin scăderea relativă a propriului nivel de trai. Adevărul e că nu știm ce va decide țarul de la Kremlin și nu putem fi confortabili cu faptul că – din motivele rezumate anterior – el pretinde că poate fixa agenda regiunii cu care ne învecinăm nemijlocit.

Știm în schimb că Occidentul monitorizează strict situația și nu va rămâne pasiv în cazul unei escaladări necumpănite.

foto: Hepta

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă