”Roménia, meu amor”. Despre țara pe care o ajuți spunând adevărul

1 lună in urmă 2

Cum se vede de la celălalt capăt al Europei discuția despre ”răul” sau ”binele” pe care îl face societății românești expunerea corupției, a neregulilor și a speranței în schimbarea care are loc. Adevărul se transformă într-un mare avantaj, scrie un ziar portughez.

Am evitat să scriu despre drumul filmului Colectiv. Sunt parte în el, jurnalist surprins în timpul muncii, și oamenii au dreptul să fie circumspecți cînd mă aud vorbind despre documentarul lui Alexander Nanau. Mai degrabă, am consemnat critici, pentru că evoluăm prin ceea ce dezbatem și nu prin ceea ce ne aprioric ne confirmă convingerile.

Am tresărit cînd, în ultima sa ediție, săptămânalul portughez Diário de Notícias a titrat ceva ce cred, ca jurnalist, că merită împărtășit: ”Roménia, meu amor”.

”Roménia, meu amor”. Despre țara pe care o ajuți spunând adevărul

”România, dragostea mea” este titlul articolului și una dintre ideile principale ale cronicii publicate la Lisabona de João Lopes.

E o semnificație ce depășește ”Colectiv”. Ceva ce trece chiar și dincolo de valul de admirație spumoasă care se ridică, din nou, la adresa cinematografiei noastre, după premiul de la Berlin pentru filmul lui Radu Jude și nominalizările pentru BAFTA și Oscar ale filmului lui Nanau.

Ziaristul portughez pornește de la o afirmație a regizorului Alexander Nanau. Corupția nu e o stare financiară, ascunsă în orizonturi contabile îndepărtate, ci o realitate cu urmări imediate. ”Oamenii au început să-și dea seama cum corupția nu înseamnă doar că cineva fură bani publici – corupția are efecte, adică ucide oamenii”, a spus Nanau într-o discuție de la New York.

Filmele românești, ca o terapie pentru moștenirea traumatică a comunismului

Să exprime peisajul uman al țării lor a fost preocuparea permanentă a noului val al cinematografiei românești, consideră jurnalistul portughez. ”Renașterea cinematografiei românești, angajată în primul rând să trateze moștenirea traumatică a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, a avut un decisiv impuls simbolic în 2005, când Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu a câștigat secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de Film de la Cannes”, amintește el.

”Roménia, meu amor”. Despre țara pe care o ajuți spunând adevărul

Cronicarul vede ”Colectiv” drept o altă incursiune în ceea ce numește ”erorile dantești din sistemul de sănătate al României”, trimitere la Infernul lui Dante. Un infern greu de privit de acasă.

Deseori, în România, publicul ca ființă colectivă și fiecare dintre noi considerăm filmele noastre prea apăsătoare. 

Ele sunt un memento repetitiv al unei epoci a cărei amintire e prea dureroasă ca s-o refacem cu mintea. Numai că evenimentele recente care se succed, dezastrul de la Colectiv, oamenii arși la Piatra-Neamț sau la Balș, ne fac să ne întrebăm dacă noi nu cumva trăim inconștient chiar moștenirea pe care acești regizori ne-o pun în față. Inițial cu acțiune din ”vremea comunismului”, filmele noastre s-au mutat în prezent, iar acesta seamănă cu trecutul de care încercăm să ne desprindem. 

”O formă amară de iubire”

Mungiu, Puiu, Porumboiu, Muntean, Jude, Netzer, Nanau sau Andrei Ujică, regizorul atât de respectat afară și aproape absent în conversațiile culturale de acasă, cu toți fac ceea ce fac pentru că sunt purtați de ceea ce Diário de Notícias numește ”o formă amară de iubire”.

Realismul auster al aproape tuturor acestor regizori nu este străin de o formă amară de iubire – ca și cum, chiar și în fața celor mai tulburătoare probleme, cineaștii români nu renunță niciodată să gândească (și să lucreze) ca elemente ale unui colectiv care poate recupera valorile unității noastre pierdute.

Diário de Notícias:

Fraza de mai sus este una dintre cele mai clar formulată, în timp, nu doar despre cinematografia noastră, ci și despre relația complexă dintre români și propria lor țară. Chiar și dacă acceptăm, cu greu uneori din cauza educației autoritariste, că nu ne definim prin alții, prin entități abstracte precum ”țară” sau ”stat”, observăm, totuși, că avem încărcarea electrică a părții față de câmpul din care vine. Suntem ”elementele unui colectiv care poate recupera valorile unității noastre pierdute”. Iar această tensiune spune ceva lumii și ne poate desluși, privite cu ochii altora, propriile traume.  

Putem chiar considera că cinematografia românească este unul dintre cele mai autentice fenomene din punct de vedere cultural, mai bogate din punct de vedere tematic, ale producției europene din acest secol.

Diário de Notícias:

Atât de diferiți stilistic, creatorii români au ceva în comun. ”Ceea ce leagă aceste filme este, în primul rând, un sentiment de dezamăgire față de identitatea românească: un „a fi sau a nu fi” românesc, care capătă o forță dramatică specială în fața destrămării legăturilor sociale și, în special, a slăbirii conceptul de familie”. 

”Valorile unității noastre pierdute”

Ceea ce ziaristul portughez nu amintește, dar noi știm foarte bine, e că migrarea a aproximativ 4 milioane de oameni, 20% din populația unei țări, a întărit această tristețe pe fond de iubire. Uneori e nevoie de o străfulgerare lucidă, de la celălalt capăt al Europei, ca să denumim ce ne doare: ”destrămarea legăturilor sociale”. E ceva ce resimt românii, indiferent că sunt în țară sau în Diaspora. 

Din aproape spre departe, din imediatul familiei și casei către centrul comunei și mai departe la marginea lumii, viața tuturor s-a schimbat, prin plecarea acestor milioane de compatrioți.

Astfel, ”Să iubești România”, revenind la Diário de Notícias, nu e deloc simplu și nici ușor de recunoscut.

Ce rol joacă jurnalismul în toată această poveste?

Numele nu contează

Enorm de mulți oameni au citit, în 2015-2016 și în anii care au venit investigațiile jurnalistice despre corupția din sistemul nostru de sănătate. Și acestea sunt doar o parte a informațiilor care au mers către oameni, pentru că efortul a fost al unei întregi bresle de reporteri, editori, cameramani și producători, indiferent de credințele lor private. 

Impactul emoțional internațional și expunerea globală a problemei a venit însă odată cu cinematografia și, în ultimii doi ani, prin mesajul deloc simplu al documentarului Colectiv. 

”Opera lui Alexander Nanau este înscrisă într-o zonă de expresie foarte specială, s-ar spune la jumătatea distanței dintre urgența televiziunii și timpul narativ al cinematografiei”, scrie același săptămânal portughez.

Într-un film documentar ca acesta ”Este vorba de a răspunde și de a nu înceta să răspunzi la urgența dramelor sociale. Să cauți să inventarizi fapte și să identifici protagoniști care ne pot ajuta să înțelegem fenomenele timpului nostru dincolo de accelerarea mass-media”. De aceea, Tolontan sau Voiculescu, fostul-actualul-și-fostul-ministru în care se oprește uneori interpretarea ”Colectiv”, cu precădere interpretarea din mediile politice, sunt atât de puțin importanți. Ei sunt niște nume, dar oamenii înțeleg prea bine care e discuția.

Ce a reușit o mișcare de profesioniști

Reacția extraordinară a publicului din România care a precedat reacția similară a audienței de afară, a fost covârșitoare despre temă, despre adevărurile filmului și societății, și nu despre protagoniști. Iar publicul tânăr nici măcar nu e interesat de nume.

Noi vom trece ca niște umbre șterse cu viteza următorului ”ciclu de știri” de pe fața de celuloid, sau cum Dumnezeu s-o numi acum banda unui film. Ceea ce contează e ”interiorul” stabil și uman la care ajunge filmul. 

Printr-o muncă artistică imensă, de aproape patru ani, echipa lui Nanau, nu noi, echipa cinematografică, a reușit să plaseze România într-o discuție planetară despre despre democrație. Despre cum pot cetățenii să țină guvernările sub control și să le facă să lucreze mai bine în folosul lor. 

Niște profesioniști, parte a unui val de meseriași ai lumii filmului care zdruncină mentalitățile de decenii, au izbutit să lovească până la rupere un lanț dens de complexe de inferioritate. Complexul de Oscar sau complexul că, în nicio meserie, nu suntem profesioniști ”ca ăia de afară”. Complexul că e nevoie de plecarea peste granițe, de implantul exportat al unor personalități puternice la sistemul uns din străinătate ca să poți să performezi la un nivel ”wow!”. Alfel, individualitățile se pierd aici, ceea ce într-adevăr se întâmplă, dar nu e fatal și, mai ales, putem reversa cursul, în timp.  

În plus, printr-un exemplu românesc de liberă exprimare, în care acum se oglindește o întreagă lume, ne-am plasat ca parte a conversației despre responsabilitatea presei. Diário de Notícias conturează după cum urmează rigorile și nevoia de jurnalism, după ce a privit un film românesc.

Viziunea  ziaristică asupra lumii nu trebuie confundată cu simpla producție de titluri mai mult sau mai puțin „scandaloase”. Ea prinde rădăcini mai degrabă în pasiunea pentru complexitatea faptelor și, desigur, în dorința de a le face cunoscute într-un mod clar ca un cristal și rațional.

Diário de Notícias

Uneori, ca să ajungi la lucruri atât de simplu formulate e, însă, nevoie de ceva imaterial, de încrederea în cultură, de ceea ce ”a fost și continuă să fie cinematografia, o artă cu mai multe fațete despre lumea din jurul nostru”. 

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă