România, la Cupa Africii! Marinică, selecționer prin concurs de CV-uri: omul cu doctorat în fotbal și contracte în 27 de țări: „În România a fost cel mai greu să antrenez” | INTERVIU

2 săptămâni in urmă 22

România va fi și ea reprezentată la Cupa Africii, prima competiție fotbalistică majoră a anului 2022. Nasser Chamed, Mario Marinică sau Toni Conceicao sunt oamenii cu strânse legături cu Liga 1, care participă la evenimentul din Camerun. Dintre toți, cea mai savuroasă poveste este cea a lui Mario Marinică.

O poveste inedită și spectaculoasă a unei cariere cum sunt puține în fotbal. Un aventurier care a căutat să facă fotbal „acolo unde ești primit cu brațele deschise”, după cum spune. Indiferent dacă „brațele deschise” erau din Tanzania, Paraguay, Irak, India sau cum sunt acum, din Malawi.

Meci împotriva lui Mane

Marinică are grupă cu Senegalul lui Sadio Mane și Edouard Mendy și își trăiește visul în una dintre cele mai sărace țări ale lumii. O țară unde nu mulți oameni ajung la 60 de ani pentru că boli precum HIV, malarie, hepatita A, febra tifoidă sau rabia fac ravagii, iar sărăcia cruntă nu le poate combate.

Acolo este selecționer românul în vârstă de 57 de ani care se mândrește că a luat 10 în BAC la matematică și a intrat al doilea la Facultatea de Mecanică. Felul în care a ajuns selecționer ar fi considerat imposibil de mulți. Spune că și-a trimis CV-ul la Federația din Malawi și așa l-au selectat.

Un CV care arată cum este fotbalul actual, unde se dau doctorate în descoperirea jucătorilor și există antrenori specializați în pregătirea jucătorilor după accidentări. Pentru că Mario Marinică și-a luat licența PRO în Anglia, înainte de a se duce să activeze în 27 de țări, inclusiv cu colaborări în staff-urile tehnice de la Rapid, Concordia Chiajna sau Gloria Buzău, după anii 2000.

– Domnule Marinică veți sta pe bancă la Cupa Africii?
– Da, voi sta pe bancă la Cupa Africii, ca antrenor principal. Sunt numit șeful delegației tehnice a Federației din Malawi, asta însemnând că practic sunt selecționerul echipei naționale.

– Ce speranțe aveți de la o grupă cu Senegal, Guineea, Zimbabwe?
– Este o grupă foarte grea pentru noi. Toate celelalte echipe au jucători care joacă în Europa, jucători foarte titrați. Șansele noastre nu sunt nemaipomenite, dar avem o strategie, un plan bine pus la punct și sper că va da roade.

 Masterat în „reabilitarea jucătorilor după accidentări”

– Ce înseamnă fotbalul în Malawi pentru oamenii de rând? Este o țară cu greutăți mari. 
– Într-adevăr Malawi este o țară cu greutăți foarte mari financiare și fotbalul este „mâncat pe pâine”, cum se zice. Este o speranță a oamenilor de rând, este un mod de a se elibera de greutățile lor. Așteptările sunt mari, ca peste tot. Nimeni nu vrea ca o echipă națională să fie ultima în grupă, spre exemplu.

– Fotbalul este profesionist? 
– Se poate spune că fotbalul în Malawi este fotbal profesionist. Într-adevăr, de la profesionism la profesionalism există o diferență enormă. De multe ori profesionalismul nu există nici în anumite țări din Europa. Jucătorii sunt plătiți pentru a juca fotbal. Dacă luăm at litteram ce înseamnă fotbal profesionist.

– Cum a început aventura dumneavoastră în lume?
– Am avut o pasiune enormă pentru fotbal și o dedicație și o abnegație deosebită pentru fotbal, cu toate că în România, în anii ’90 consider că o duceam destul de bine. Eram inginer la o intreprindere, aveam un carnet de antrenor, dar am vrut neapărat să mă duc în Anglia să-mi fac cursuri de antrenor profesionist. Așa că am plecat în ’90, m-am întors și mi-am terminat studiile la facultate și ulterior am plecat definitiv în ’92, stabilindu-mă în Anglia, după ce am reușit să devin antrenor profesionist. O parte a reușitei a însemnat un contract la echipa Leyton Orient, un contract pe 7 ani la grupe de copii și juniori. Ulterior am fost promovat la juniori mari și chiar am lucrat cu echipa de seniori a clubului, ca antrenor specialist în pregătirea jucătorilor după accidentări. Era ceva nou. Făcusem un masterat în Anglia în reabilitarea jucătorilor după accidentări.

Fotbalul l-a dus în 27 de țări: „Merg unde lumea mă primește cu brațele deschise”

– Știți în câte țări ați antrenat?
– E o întrebare dificilă. Aș putea spune mai simplu în câte țări am lucrat în meserie de antrenor sau meserii adiacente celei de antrenor, gen scouter sau analist. Practic, sunt 27 de țări în care am fost cu anumite misiuni de scouting sau antrenorat și nu vorbesc de o zi sau două. Am avut o experiență interesantă.

– Mergeți singur sau călătoriți cu familia?
– Această meserie este oarecum dificilă. Inițial am fost cu familia, cu soția, în aceste misiuni de antrenorat sau de scouting, dar este relativ dificil pentru o familie și acum merg singur.

– Ce vă face să mergeți în locuri în care alții nu s-ar duce? E dorința de a explora? 
– Motivul pentru care mă duc în locuri în care poate alții nu s-ar duce este că îmi place fotbalul. Există o provocare pentru mine de a performa în fotbal. Pe de altă parte este vorba și de a te duce acolo unde ești cerut. Acolo unde lumea te primește cu brațele deschise.

– Care este satisfacția cea mai mare pe care o aveți și pe care o căutați în general în fotbal?
– Am avut câteva satisfacții. În primul rând, la Leyton Orient. Am lucrat cu doi copii care ulterior au ajuns în Premier League. Am lucrat la Crystal Palace cu mai mulți sportivi dintre care 11 au fost promovați la prima echipă, care se afla atunci în Championship și acei jucători au contribuit la promovarea echipei în Premier League și toți au jucat cel puțin un meci în Premier League. În același timp, am avut satisfacția de a lucra în România cu jucători care au ajuns la echipele naționale. Satisfacția cea mai mare a fost când am reușit să văd ceva într-un talent care alții poate n-au reușit să vadă și ulterior mi-a fost confirmat acest lucru, jucătorii respectivi ajungând să joace la un nivel destul de ridicat. Pe de altă parte, a fost în Tanzania, când am câștigat Cupa Africii Centrale și de Est și performanțe avute în Champions League în Africa, câștigând cu 3-0 și 4-2 împotriva campioanei Africii de Sud și câștigând împotriva celor de la Esperance Tunis, care era locul 2 în Africa, noi fiind în momentul respectiv pe locul 143 între cluburi.

– Cum poți îmbunătăți fotbalul în zone unde nu sunt bani pentru fotbal?
– Fotbalul poate fi îmbunătățit în orice zonă. Există handicapul de a nu avea condiții materiale, dar contează foarte mult metodologia, contează foarte mult în a se pune în aplicație anumite metode care sunt moderne. Poate nu ai tot felul de echipamente, dar trebuie să pui anumite exerciții… De exemplu am o filosofie care se numește „fast și very fast”, deci repede și foarte repede, în ceea ce înseamnă modul de dezvoltare al jucătorului. Un jucător, pentru a fi capabil de a face față în fotbalul modern, trebuie să gândească rapid, să acționeze rapid, să comunice rapid și să execute rapid. Aici nu contează prea mult ce fel de materiale ai. Contează principiile de dezvoltare.

Selecționer, prin concurs de CV-uri

– Cum ați ajuns în Paraguay, de exemplu? Sau în Tanzania ori Mauritius?
– Am ajuns în Tanzania, Paraguay, Mauritius prin faptul că mi s-a creat o reputație bună în Anglia, lumea de acolo m-a apreciat. Acolo, spre exemplu, pentru a ajunge antrenor profesionist a trebuit să fiu propus, ceea ce s-a întâmplat când mi-am luat licența. Ulterior, fiind la Leyton Orient, am fost cooptat în staff-ul lui Arsenal, am fost cooptat la Federația Engleză de Fotbal, am lucrat cu ei 18 ani. Am fost cooptat în cercul tehnic al Federației și am reprezentat Federația Engleză de Fotbal la o conferință UEFA și ușor mi s-a creat o reputație. Poate am fost mai ușor de abordat față de alte nume mai sonore și am ajuns să lucrez în cluburi și anumite țări în care alții poate nu au ajuns sau poate nu au fost interesați să lucreze acolo, poate au avut pretenții financiare foarte mari și ăsta ar fi fost un motiv.

– Cum știau acei oameni de dumneavoastră? Au fost și momente când v-ați depus CV-ul sau v-ați propus?
– Am depus CV-uri, dar în general serviciile pe care le-am luat în fotbal au fost 99% prin faptul că am fost abordat și nu prin CV-uri. CV-urile nu prea au funcționat pentru că lumea deja are o idee cam ce le trebuie și cluburile au o idee pe cine să aducă în momentul în care o poziție rămâne vacantă. Fotbalul nu este ca alte industrii în care se scoate la licitație un anumit post. Surprinzător, aici în Malawi am depus CV-ul, am fost la început 13 inși, după aceea am fost 3 și am fost selecționat ca director tehnic cu responsabilitatea de a avea în subordine toate echipele naționale.

„În fotbalul din România este greu să intri dacă nu ai avut o carieră de jucător ilustru”

– Unde a fost cel mai greu să antrenați?
– Cel mai greu de antrenat a fost în România.

– Credeți că în România ați fi reușit în antrenorat sau este un sistem închis unde se intră greu și cu relații?
– În România există un fel de concept. Se zice că la fotbal și politică se pricepe toată lumea, dar sunt foarte puțini experți. Este greu în România pentru că nu există răbdare. Mulți patroni sau conducători de club din România cred că antrenorul este un fel de magician și în momentul în care îl angajează acesta vine cu o baghetă magică și totul se transformă peste noapte. Prin faptul că se schimbă un antrenor se pot obține rezultate instantaneu pentru că se modifică starea psihologică a grupului, dar nu înseamnă că pe termen lung vor fi rezultate și sunt foarte multe exemple în fotbalul românesc. Este greu să intri dacă nu ai avut o carieră de jucător ilustru. Este destul de dificil pentru cineva ca mine, care nu a avut o carieră de fotbalist de renume.

The post România, la Cupa Africii! Marinică, selecționer prin concurs de CV-uri: omul cu doctorat în fotbal și contracte în 27 de țări: „În România a fost cel mai greu să antrenez” | INTERVIU appeared first on Prosport.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă