REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animalele

3 săptămâni in urmă 50

„Moșu Paul era ultimul dintre nemți. Era cam surd de ureche. S-a dus la doctor la Caransebeș. Nu o auzit mașina și l-o călcat. A murit!”, rezumă Maria Jurchescu povestea lui Paul Schwirzenbeck, ultimul dintre vechii pemi, etnici germani, din Lindenfeld, un sat cocoțat la 800 de metri în munții Semenic, județul Caraș-Severin. Femeia ne-a arătat, cu o zi înainte să facă 77 de ani, cum fostul sat e acum marea ei ogradă.

Pe drumul care duce spre Caransebeș, stânga din Buchin, mergi încă vreo 16 kilometri de suiș abrupt și întortocheat. Poteca de argilă bătătorită își duce călătorii până într-un vârf de munte, acolo unde un luminiș din mijlocul pădurii dese tăinuiește rămășițele dintr-un alt veac ale satului Lindenfeld.

În 1828, coloniștii vorbitori de limbă germană din Boemia au venit să-și pască animalele și să-și cultivele cartofii pe culmile Semenicului. Pemii, așa cum au ajuns să-i numească oamenii locului, au ridicat trei sate în zonă: Gărâna, Brebu Nou și Lindenfeld. Primele două rezistă, deși cele mai multe case ale coloniștilor pemi sunt acum locuite de români, veniți și ei din alte părți, dar nu în căutarea pajiștilor alpine, ci a liniștii. La Lindenfeld, pe partea cealaltă a muntelui, doar vântul a mai rămas să răscolească astăzi frunzele teiului vechi care se sprijină de pereții Bisericii Catolice. 

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleBiserica Catolică a fost sfințită în 1858, un veac și jumătate mai târziu rămâne una din ultimele clădiri încă-n picioare în Lindenfeld

În satul-fantomă al pemilor se poate ajunge la picior din două direcții separate, dar pentru cei care nu-s pregătiți de drumeții există doar poteca de pământ bătătorit accesibilă autoturismelor. E drumul care pleacă din Buchin, trece de Poiana și ajunge până acolo unde norii ating crucea din vârful bisericii de la Lindenfeld.

Ultimii locuitori fără acte ai satului-fantomă din Semenic

O potecă ce-i ridică pe călători  spre cer, acolo unde lumea de jos se vede ca un furnicar imens și zgomotos. În dreapta, din când în când, prăpăstii taie respirația, iar roțile joacă printre pietroaie care răsar de nicăieri. De-a lungul drumului doar un cioban, oile sale și cei șase dulăi din dotare înfruntă vântul care taie cu dușmănie obrajii celor care se încumetă pe culmile din Semenic.

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleÎn ciuda vântului care bate cu pacoste, moșu Jurchescu a coborât cu oile și dulăii la jumătatea dealului sinuos care leagă Lindenfeld de Poiana

Ciobanul uscățiv, nemișcat de natura care se agită apocaliptic în jurul său, e moșu Jurchescu. Moșu și baba sa sunt ultimii locuitori, fie ei și fără acte, din Lindenfeld.

„Aici suntem doar eu și moșul, care a fost beteag, așa că mai mult m-am ocupat eu de vaci. Și azi am coborât la vițică, pentru că el a plecat cu oile”, îl dă în vileag mai la deal tanti Maria. 

Femeia coboară molcom cu un sac de fân în spinare de la casa 34 și până la o cămăruță încă în picioare de lângă biserică, unde i-a făcut adăpost vițelușei. Pronunță apăsat numărul casei, pe care o ocupă încă din a doua jumătate a anilor ‘90, atunci când a decis să urce la deal din satul învecinat, Poiana. 

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleVițeaua ultimilor mohicani a rămas și ea stăpână peste una dintre casele pemilor din Lindenfeld

„Am venit că aici sunt pajiști, nu vine nimeni aici, nu împărțim nimic cu nimeni”, explică Maria Jurchescu, care locuiește și ea într-una din locuințele rămase în urmă după plecarea pemilor din Lindenfeld.

Ultimii martori ai moșului Paul

Femeia a apucat să-l prindă pe ultimul dintre pemii locului, Paul Schwirzenbeck, cu moartea căruia a încetat și istoria de 170 de ani a coloniștilor germani din câmpul cu tei al munților.

Anul 1998 e trecut cu negru pe placheta de marmură care atârnă astăzi lângă ușa de termopan a bisericii din Lindenfeld.

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleÎn fundația unei case aproape prăbușite și-au făcut adăpost două vulpi, nederanjate de prezența aproape invizibilă a familiei Jurchescu

„În memoria satului Lindenfeld, 1828-1998”, scrie în română și germană pe placheta neagră prinsă-n patru holtșuruburi, care marchează nașterea și moartea unui loc ce obișnuia să fie acasă pentru sute de pemi în secolul 20.

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleUn sat a cărui viață s-a sfârșit după 170 de ani

În anii ‘30 erau peste 300 de etnici germani care înfruntau fără frică vânturile reci ce coborau iarna din vârf de munte. Dar, cum nu a existat niciodată o cale de acces spre localitate, alta decât cea bătută de picioarele oamenilor pe marginea culmilor, pemii au început să coboare din luminișul cu tei, iar apoi să emigreze masiv spre Germania.

În 1998 mai era locuitor cu acte doar un bătrân de 83 de ani, Paul Schwirzenbeck.

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleCasa numărul 34 e singura locuită, o găleată roșiatică agățată într-un stâlp anunță că aici se mai mulg încă animale

„Moșu Paul era surd și s-a dus la doctor la Caransebeș. Nu a auzit bine o mașină și l-o călcat mașina. A murit!”, rezumă pe scurt și fără vreo emoție tanti Maria.

Asta pentru că istoria s-a scris deja, iar într-o zi, aceeași pătură grea îi va înveli și pe ea, și moșul ei. „Apoi cine o să mai stea în Lindenfeld?”, se întreabă femeia, care stă din primăvară și până toamna târziu cocoțată cu moșul, oile, dulăii și vițica. Mai coboară doar când nămeții munților le îngroapă și pe ea, și pe animale printre rămășițele descompuse ale istoriei pemilor, așa că se retrage la Poiana.

„Dar cât mă bucur că mai aud și eu limba română. Nu prea am mai auzit. Au mai venit ăștia pe aici, dar toți nemți. Ultimul care a venit era unul cu motocicleta, cred că nu mai avea benzină, îmi arăta cu degetul și zicea de Gărâna. Doar asta am înțeles. I-am arătat unde e și că sigur găsește, acolo doar e satu mare”, povestește baba Jurchescu.

„Nu ne mai simțim aici în țara noastră”

Pe femeie nu o deranjează lipsa drumurilor, ci mai degrabă lipsa oamenilor cu care să se întindă la vorbă pe pajiștile neatinse din Lindenfeld.

Însă pemii locului au fugit, de-a lungul unor valuri repetate de depopulare care au început în a doua jumătate a secolului 20, tocmai din cauza izolării îngrozitoare din vârful de munte, ocolit de drumuri și bătut permanent de vânturi aspre. Au coborât mai întâi la vale, iar de acolo au luat mai departe drumul Germaniei.

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animalelePășunile neatinse de oameni sunt acoperite de viorele, care-și deschid florile fragide, în ciuda vântului rece

La începutul anilor 90, Werner Henn, un șvab născut la Caransebeș, și-a făcut drum până la Lindenfeld în timp ce documenta un material video despre plecarea masivă a etnicilor vorbitori de limbă germană din România. 

Bărbatul, care și el locuiește acum dincolo de granițe, a găsit același sat părăsit care-i întâmpină pe călători și-n ziua de astăzi, deși cu ceva mai multe case în picioare.

Reportajul „Acasă aici. Acasă acolo”, filmat de Werner Henn, începe cu imaginea unei cozi interminabile de etnici germani, care-și așteaptă pașapoartele pentru a putea emigra în Germania.

„Nu ne mai simțim aici în țara noastră”, spune unul dintre descendenții coloniștilor nemți din Banat. Printre cei adunați în așteptarea pașapoartelor sunt și pemi din Lindenfeld ori Wolfsberg, așa cum i se zice Gărânei. 

REPORTAJ. „Cât mă bucur că aud și eu română”. Viața ultimilor doi oameni dintr-un sat-fantomă din Semenic. În curțile pemilor plecați în Germania pasc animaleleUltimii pemi își deschideau ochii dimineața ca să privească spre văile fără capăt din munții Semenic

Peste vocile disperate se suprapune imaginea crucii din fața bisericii catolice din Lindenfeld, de pe care își dezlipește mâna până și Iisus. 

Descompunerea satului pemilor s-a accentuat în cei 30 de ani care s-au scurs de la imaginile filmate de Werner Henn. Doar biserica pare astăzi într-o stare mai bună, datorită eforturilor depuse de un neamț, care s-a întors în fiecare an pentru a restaura cu propriile mâini clădirea din Lindenfeld.

„Să rămână ceva amintire din satul ăsta”, spunea Helmuth Kierer într-un interviu acordat acum ceva ani pentru Digi24.

Așa că, în vârful de munte legat astăzi de civilizație de o potecă de argilă bătătorită, rămân o biserică și o cruce să înfrunte descompunerea istoriei. Poate cu speranța că aici se vor întoarce cândva și oamenii.

lindenfeld-sat-parasit-s-17Icon photoVEZI  GALERIA  FOTOPOZA 1 / 15
Citeşte Articolul Întreg pe Sursă