Replica lui Dinescu, după ce a fost criticat de Liiceanu: În ’89, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit: „Dragul meu, am ascultat vorbele tale și am plâns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntâlnesc după un an, purtând cu dezinvoltură în cârcă Editura Partidului Comunist

1 lună in urmă 3

E rândul lui Mircea Dinescu să-i dea replica lui Gabriel Liiceanu, după ce acesta, într-un articol publicat pe platforma Contributors l-a catalogat ca fiind „un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini”.

Pe contul său de Facebook, Dinescu subliniază că nu-și închipuia că la bătrânețe, Liiceanu va ajunge asemeni vechiului lider PRM-ist, Tudor Vadim, „să regurgiteze perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului”.  Numai că Liiceanu nici nu are „talentul grobianism al Tribunului”, nefiind decât un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care Dumnezeu l-a pedepsit pe Dinescu.

Dinescu mai evidențiază un episod din 18 martie, 1989, reamintind totodată cum vechea Editură a Partidului Comunist, astăzi celebra Humanitas, a ajuns în proprietatea lui Liiceanu.

„(…) La o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist”.

Pe larg, postarea lui Mircea Dinescu:

„Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă și văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.

În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.

În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. „Gîndiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel și-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.

Mult mai tîrziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!”

Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mînă pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.

Făcînd o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la Ștefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atîta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.

Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărît pe mine din senin.

𝐒𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐡𝐮𝐬, 𝐜𝐮 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥

După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.

În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.

Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfîrșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.

Tîrît de Andrei Pleșu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucînd astfel intenția malefică a directorului SRI.

La cîteva zile după atentatul eșuat se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.

Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.

Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohannicește „Ghinion!”. Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.

Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.

În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi în Piața Revoluției un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strînge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorît.                                                                                                                                                                                          

Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:

Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiței cîteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.

Gabriel Liiceanu a lansat, într-un articol publicat pe platforma Contributors, o critică dură la adresa lui Mircea Dinescu, despre care a spus, fără a-i pronunța măcar o dată numele, că reprezintă un ”model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini”.

„Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat  deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii”, a mai scris Liiceanu.

„Senzația pe care ți-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanității e că s-a născut ca să demonstreze cât de calpă și răstălmăcitoare poate fi gesticulația unui individ pe scena publică”, a mai continuat el în articolul intitulat ”Un pedagog valah”.

Citește articolul integral pe contributors.ro

Sursa foto: Faceboo/Mircea Dinescu

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă