Regizorul Rafael Kapelinski: „Când vezi filme acasă e ca și cum ai mânca dulciuri. La cinema cauți Sfântul Graal”

1 lună in urmă 49


Noul film al lui Rafael Kapelinski, „A Woman at Night”, poate fi vizionat în premieră la Bucharest International Film Festival (3-12 septembrie 2021). Este un film despre fascinaţia pe care o exercită răul asupra noastră şi despre „a fi singur în Londra”, a explicat autorul într-un interviu acordat Libertatea, înaintea festivalului. 


Născut în Polonia, în 1970, Rafael Kapelinski este stabilit la Londra şi predă la London Film School.


Primul său scurtmetraj, Emily Cries, a câștigat premii la peste douăzeci și cinci de festivaluri, inclusiv la Brest și Austin. În 2009, a câștigat Cannes: Cinefondation Residence, iar debutul său în lungmetraj, Butterfly Kisses, a fost nominalizat pentru cel mai bun debut și a câștigat Ursul de cristal la Berlin în 2017.  


Imagine din film

Drama psihologică neo-noir A Woman at Night (2020) este cel de-al doilea lungmetraj al regizorului şi va avea premiera internaţională la Bucureşti. 


Filmul spune povestea unei femei care se mută din China în Londra şi, având nevoie de bani, porneşte o afacere dubioasă: vizite nocturne la fostul apartament al unui criminal în serie. 


„Un film despre a fi singur în Londra”


- De unde a venit ideea din spatele filmului?- Ideea a venit din experienţă proprie. Acum mai mulţi ani, căutam un apartament în Londra. Am găsit unul care-mi plăcea şi am făcut o ofertă. Însă când am ajuns acasă, am realizat că era un apartament special, pentru că-i aparţinuse unui criminal în serie din Anglia, celebru. Acolo ucisese câteva din victimele lui. Când am aflat de asta, am retras oferta, dar am rămas foarte curios în legătură cu apartamentul. Aşa că am ajuns să vorbesc cu un agent imobiliar despre asta. Şi, ascultându-i povestea, m-am întors cu ideea pentru „A Woman at Night”.


Este o poveste despre o femeie care lucrează pentru o mică agenţie imobiliară şi încearcă să vândă apartamentul care îi aparţinea celui mai cunoscut criminal în serie în istoria Angliei. Evident nimeni nu vrea să-l cumpere. Totuşi, descoperă că se pot face bani de pe urma apartamentului în alte moduri.


Filmul este, în fapt, despre fascinaţia pe care o exercită răul asupra noastră, despre cum idolatrizăm ucigaşii în serie, despre cum ni se par mai fascinanţi decât personaje mult mai pozitive în istoria omenirii. 


Rafael Kapelinski | Foto: Twitter

E şi un film despre a fi singur în Londra, despre cât de singur poţi fi într-un oraş mare şi cum te poate împinge această singurătate să cauţi prieteni printre oameni care nu ar trebui să devină niciodată prietenii tăi. Şi, nu în ultimul rând, este un film despre cum vrem din ce în ce mai mulţi bani şi cât de mult suntem dispuşi să facem să-i obţinem.


- Cât e inspirat din viaţa reală?- Este bazat pe propria experienţă, dar clar e o operă de ficţiune. Chiar dacă folosim numele lui Dennis Nilsen (n.a: criminal în serie şi necrofil care a ucis cel puţin 12 tineri în Londra între 1978 şi 1983), el este un pretext în toată povestea. Filmul nu este despre Dennis Nilsen, criminalul în serie, este despre un outsider în Londra, care încearcă să supravieţuiască cu orice preţ. 


- În opinia dumneavoastră, de unde vine fascinaţia noastră pentru criminali în serie?- Nu cred că poate fi explicată. Când Dennis Nilsen a fost prins în cele din urmă, în 1983, întregul cartier s-a aliniat în faţa casei lui să-i vadă apartamentul. Toţi vecinii lui voiau dintr-odată să vadă locul în care omorâse toţi aceşti oameni. De ce? De ce erau dispuşi să stea ore întregi la coadă, aşteptând să vadă un apartament în care oameni nevinovaţi au fost ucişi cu sânge rece? Nu ştiu, dar cu siguranţă criminalii în serie au fascinat omenirea încă de la începuturi şi nu cred că asta se va schimba.


Nu un film tipic cu criminali în serie


- Poate se întâmplă pentru că nu-i înţelegem, pentru că minţile lor funcţionează atât de diferit de ale noastre.- Este o soluţie posibilă la puzzle, da. Suntem atraşi de tot ce este diferit sau în afara unei anumite norme.  Dar nu despre asta e neapărat filmul. Este mai mult despre această fată tânără care îşi pune întrebări cu privire la aceste lucruri. 


- Care au fost cele mai dificile aspecte ale muncii la acest film?- În primul rând, conceptul, faptul că nu e un film despre cineva care ucide oameni, ci spune povestea criminalului în serie dintr-un unghi complet diferit. Am abordat filmul ca o combinaţie între ceva tipic, un film de gen, şi poetica lui, ceva ce nu poate fi captat uşor: felul în care se raporta fata la apartament, la lume, la singurătatea ei. Şi ieşim astfel în afara câmpului altor filme cu criminali în serie.


Însă odată ce ne-am decis cu privire la concept, am rămas fermi pe poziţie. Ştiam ce film voiam să facem.


Oricine urmăreşte o peliculă care îl menţionează pe Dennis Nilsen aşteaptă un anumit fel de film. De exemplu, scene în care ucigaşul omoară oameni. Nu avem nimic de genul ăsta în „A Woman at Night”.


E mai scump cu 20-30% să faci filme


- Aţi filmat şi în timpul pandemiei?- Nu, am terminat filmările chiar înainte să înceapă pandemia. Dar pandemia a îngreunat sigur ultima etapă a filmului. Acum două săptămâni am terminat postproducţia filmului, etapă în care s-au făcut lucruri foarte mici, însă importante. Diferite companii de postproducţie nu s-au mai implicat, nu mai puteau livra în condiţii normale. 


- Cum credeţi că a influenţat pandemia industria filmului?- Influenţa a fost enormă. Din cauza testărilor şi altor rigori, e mult mai scump să faci filme. În general, costurile de producţie s-au ridicat cu aproximativ 20-30% ca rezultat direct al pandemiei.


Dar mai interesant decât asta pentru mine este ce a făcut pandemia felului nostru de-a gândi în legătură cu filmele, alegerilor pe care le facem cu privire la poveşti. 


Rafael Kapelinski | Foto: Twitter

- Şi la ce vă aşteptaţi dumneavoastră din acest punct de vedere?- Mă aştept ca orice spun acum probabil se va dovedi greşit în timp. Mă aştept ca filmele să devină puţin mai „interne” (n.a.: focusate mai mult pe viaţa interioară a personajului). Filme care să vorbească de probleme existenţiale, legate de timpul petrecut în izolare, în singurătate, timp cu multă anxietate, timp în care status quo-ul chiar s-a schimbat. Un timp în care lumea pare să fi început să opereze în mod diferit. Cred că pandemia a afectat mult şi felul în care vedem lumea, apreciem anumite lucruri mai mult decât altele şi va fi fascinant cum va influenţa asta filmele. 


Pandemia, ca experiență transformatoare


- Cum v-a schimbat pandemia?- M-a făcut să apreciez altfel anumite lucruri: familia, relaţiile, valoarea unei conversaţii bune faţă în faţă. Din nou, când ceva nu mai este disponibil imediat, îl apreciezi puţin mai mult. Locuind în Londra, am petrecut mult timp în carantină anul trecut. Gândind, scriind, urmărind filme, ascultând muzică. Fără dubiu, a fost o experienţă transformatoare. Ce nu s-a schimbat e pasiunea mea pentru filme, disponibilitatea mea să fac filme. Şi mă bucur că nu am pierdut aceste lucruri.


„Acasă, urmăreşti un film. La cinema, eşti martorul unui film”


- Mersul la cinema a fost unul dintre principalii absenţi în pandemie. V-aţi gândit vreodată că s-ar putea transforma într-o situaţie permanentă - să nu mai avem cinematografe, ci doar filme văzute acasă?- Sigur. Şi probabil am văzut mai multe filme în timpul pandemiei decât reuşisem să văd în cei zece ani dinaintea pandemiei. Lucrez la o şcoală de film (n.a: London Film School) şi urmăresc multe filme cu studenţii mei. Însă în pandemie chiar am văzut foarte multe filme şi am ascultat multă muzică. 


Eu nu cred că vor dispărea cinematografele. Chiar zilele trecute am fost la cinematograf prima dată de la debutul pandemiei şi a fost absolut minunat. Cred că vom aprecia mersul la cinema mai mult decât în trecut. 


Să vezi filmul pe canapea, în sufragerie, a devenit mercantilizat, nu e nimic special la asta. E ca a bea apă. Nu are un gust anume, dar e bună pentru tine. Aşa simt şi în legătură cu activitatea de a vedea filme de pe canapea, acasă. Te bucuri de acele filme, sunt bune pentru tine, dar, după o vreme, un film începe să arate ca acela dinaintea lui.


- Şi mersul la cinema e diferit.- Exact, e o experienţă. Când mergi la cinema, nu urmăreşti un film. Eşti martor la un film. Acasă, consumi filmul. Îl absorbi, te bucuri de el, dar e un consum acolo. Filmul e deja acolo şi pur şi simplu îl transferi de la TV în creierul tău.  Când eşti în cinema, transferul e un proces mult mai atractiv. Pentru că un film pe ecran mare, cu sunet bun, se întâmplă efectiv în faţa ochilor tăi, aşa cum a fost intenţionat dintotdeauna. Eşti martorul unui spectacol. Călătoria ta la cinema a avut un scop şi scopul a fost să vezi filmul. 


Când cauţi să vezi un film bun la cinema, e ca şi cum ai căuta Sfântul Graal. Acasă, mergi cu ce vine mai degrabă, vezi un film după altul. E ca şi cum ai mânca dulciuri.


„Wow, devin un Dumnezeu aici” 


- Când aţi început să iubiţi cinematografia ca formă de artă?- Când eram foarte mic, urmăream filme de Charlie Chaplin. Se dădeau în fiecare marţi, de la 6 seara, pe primul canal de la televizorul bunicii. Iubeam acele filme. Apoi, când am făcut 13 ani, am primit o cameră de filmat şi am început să fac filme cu prietenii mei. Mai târziu aveam propriul meu mic studio, unde îmi montam filmele. Am mers şi la cursuri de film la un club local de cinema, dar nu pentru multă vreme. 


Cred că am devenit interesat de filme din plictiseală. Totul în jurul meu era aşa plat şi neinteresant. Şi m-am gândit: a, aş putea folosi camera asta să proiectez o lume pe perete în felul în care aş vrea eu să fie. Să arate cum vreau, să sune cum vreau. Şi mă gândeam: wow, devin un Dumnezeu aici. 


- Dacă aţi avea resurse nelimitate pentru un film, inclusiv un buget nelimitat sau ce actori vreţi, ce film aţi face?- Nu aş face niciun film. Dacă aş avea resurse nelimitate, dacă aş putea lucra cu orice actori aş vrea, probabil aş face cel mai oribil film din istoria cinemaului.


Obstacolele inspiră creativitatea


- Vă ajută restricţiile din punct de vedere creativ?- Chiar cred că nu poţi crea artă fără constrângeri. Avem nevoie de restricţii. Ai nevoie, ca autor de film, să operezi între nişte limite. Dacă ai libertate completă, lucrurile îşi cam pierd forma, orice merge. E foarte dificil să-ţi ancorezi filmul în ceva care să formeze inima lui. Dacă totul merge, atunci e dificil şi să vorbeşti despre de ce facem acest film până la urmă. Sau de ce au nevoie oamenii să vadă filmul ăsta. 


Am fost la un masterclass cu Abbas Kiarostami, regizorul iranian foarte cunoscut, iar el a spus: „Dacă nu eşti capabil să faci un film bun despre trei oameni blocaţi într-un lift, nu o să poţi face niciun film”. Cred că este foarte adevărat. Avem nevoie de acele lifturi. Acele lifturi care ne impun restricţii şi inspiră creativitatea noastră. 


Dacă ai totul, nu cred că poţi fi creativ. Obstacolele inspiră creativitatea. Să fii creativ înseamnă să faci ceva. Dacă totul e disponibil deja, cum poţi să faci ceva? Şi de ce ar trebui să faci ceva?


„Pentru o vreme, România făcea cele mai bune filme din Europa” 


- Urmăriţi cinematografia din România?- Da, iubesc filmul românesc! Ştiu că regizorii români, atunci când le vorbeşti de valul românesc, se supără şi zic că nu există un „val românesc”. Ei urăsc conceptul. Dar iubesc filmele româneşti. Şi pentru o vreme, România făcea cele mai bune filme din Europa. Am iubit „Hârtia va fi albastră”, „Boogie”, „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, „Picnic” de Adrian Sitaru, „Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu, „Amintiri din epoca de aur”, „Eu când vreau să fluier, fluier”. Am iubit toate filmele lui Corneliu Porumboiu - „A fost sau n-a fost” este un film grozav. Iubesc „Poliţist, adjectiv”.


- Ce vă place mai exact la aceste filme?- Sunt foarte bine scrise, sunt foarte bine jucate, sunt organice, complexe în termen de psihologie. Preferatul meu a fost „Poziţia copilului”, în care un bărbat ucide cu maşina un copil mic, iar mama lui încearcă să-i explice de ce ar trebui să ceară scuze familiei. Cred că e o premisă foarte bună pentru un film, iar secvenţa din film pur şi simplu îţi rupe inima. E o bucată grozavă de cinema. Cred că de multe ori valoarea unui film e dată de calitatea ultimei scene, care îmi spune multe despre motivele pentru care a fost făcut filmul.


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă