Pot genera intervenţiile militare democratizare şi prosperitate? Câteva lecţii de pe urma eşecului din Afghanistan

2 luni in urmă 41

Atunci cănd a început în octombrie 2001, intervenţia din Afghanistan părea a fi o poveste de succes. SUA au intervenit sub mandatul ONU, având de partea sa întreaga comunitate internaţională, şocată de atacurile teroriste de la 11 septembrie. Prima etapă a intervenţiei a fost de succes, scopul de a-i înlătura pe talibani de la conducere fiind atins relativ rapid. Gestionarea acestui succes relativ a fost însă foarte precară. SUA nu a dorit să investească în armata afghană - la sfârşitul anului 2003 doar 6000 de soldaţi afghani erau instruiţi. O altă eroare a fost excluderea talibanilor de la discuţiile pentru găsirea unei soluţii politice: multă vreme s-a crezut că punctele de vedere exprimate de afghani cu care se discuta reprezintă poziţia majorităţii paştune. A existat totuşi o perioadâ în care guvernul afghan a avut un sprijin popular, iar talibanii erau divizaţi - din păcate, această perioadă nu a fost exploatată suficient pentru a crea portunităţi de democratizare, ci pentru a lansa mai multe operaţiuni anti-teroriste care au făcut ca talibanii să recurgă din nou la violenţă.

Chiar şi în această situaţie, bătălia pentru un Afghanistan paşnic şi democratic nu era pierdută. Din 2003 atenţia administraţiei de la Washington s-a îndreptat însă mai mult în direcţia Irakului. Aceasta a făcut ca talibanii să se regrupeze în Pakistan şi să beneficieze de asistenţă din partea forţelor de securitate pakistaneze. Această influenţă a Pakistanukului a fost multă vreme subestimatâ; Pakistanul se temea ca India să nu profite de pe urma vidului de putere din Afghanistan pentru a se implanta în această ţară şi astfel să capete un avantaj strategic în relaţia bilateralâ. Autorităţile de la Islamabad au supraestimat rolul Indiei, aceasta fiind cauza pentru care au acordat sprijin talibanilor. Eroarea administraţiei Bush a fost de a considera Pakistanul un partener în lupta anti-teroristă, acordându-i 12 miliarde USD în acest scop. Pakistanul nu a acţionat decăt sporadic împotriva Al Queda şi a ascuns remarcabil de convingător sprijinul acordat talibanilor.

Cauzele interne au fost însă mai puternice decât cele externe în privinţa ascensiunii talibanilor şi a eşecului democratizării. Afghanistanul este o ţară subdezoltată, majoritatea locuitorilor săi trăind în sate în care militarii alianţei anti-teroriste au pătruns, cu echipament ultra-sofisticat, ori în aceste locuri ultimii soldaţi ai unei armate regulate care au fost văzuţi aparţineau Uniunii Sovietice. Talibanii au găsit astfel teren fertil în aceste aşezări, speculând abil sentimentul mândriei naţionale. Forţele coaliţiei militare multi-naţionale au fost considerate de o largă parte a populaţiei drept continuatorii britanicilor şi sovieticilor care nu au reuşit să se impună în Afghanistan. Nu religia a jucat rolul cel mai important în mobilizare, ci mândria naţională, ceea ce explicâ alăturarea unor săteni fără surse de venit cauzei talibanilor.

Procesul de refacere al talibanilor şi regruparea unor alte categorii sociale sub steagul taliban a fost un proces de durată (în 2006 numărul lor era estimat la 10,000, o forţă care putea fi încă uşor anihilată). Acest proces ar fi putut fi oprit dacă ar fi fost mai bine înţeles contextul cultural. Noile forţe militare afghane nu au înţeles de ce trebuie să lupte, împreună cu forţele de ocupaţie, împotriva unor conaţionali care pe deasupra se revendicau şi de la religia comună - Islamul. Un alt motiv pentru reticenţa acestora a fost corupţia pe scară largă a guvernului afghan care a făcut ca a lupta pentru acesta să pară a fi echivalent cu a gira corupţia. Aceşti factori explică astăzi de ce talibanii avansează relativ uşor în Afghanistan şi nu întâmpină rezistenţă prea mare din partea forţelor de ordine.

În timp ce talibanii au căpătat sprijin din partea afghanilor şi ulterior din partea Rusiei şi a Iranului, SUA nu a făcut altceva decât a mărit numărul trupelor armate staţionate în Afghanistan. Donald Trump a realizat că opinia publică din SUA nu mai doreşte menţinerea de trupe fără rezultate concrete pe calea democratizării şi a decis retragerea din Afghanistan. În februarie 2020 SUA a decis retragerea până la 1 mai 2021, fără a consulta în prealabil guvernul afghan. Pentru o perioadă, s-a crezut că noua administraţie Biden va prelungi această perioadă şi va lăsa forţe armate permanente în Afghanistan. Doar perioada a fost prelungită cu 4 luni dar principiul retragerii totale a forţelor armate a rămas în vigoare. Preşedintele Biden, atunci când a anunţat oficial retragerea, a declarat că scopul iniţial a fost atins: Afghanistanul nu va mai fi folosit drept bază pentru atacuri teroriste. Un aspect de care nimeni nu poate fi sigur, cătâ vreme în Afghanistan a apărut gruparea Statul Islamic Khorasan, din ce în ce mai active în atacuri teroriste - deocamdată doar pe teritoriul Afghanistanului. Planurile actuale ale adminstraţiei de la Washington pentru contracararea terorismului se bazează pe drone lansate din statele vecine şi pe reţele eficiente de intelligence - o strategie destul de riscantă.

Există în mod evident avantaje ale intervenţiei din Afghanistan: un număr mai mare de copii înrolaţi în şcoli, mai multe femei angajate, mass-media mai dezvoltată decăt în 2001. Afghanii, în marea lor majoritate, nu vor să se mai întoarcă la stilul de viaţă primitiv din urmă cu două decenii. Cu toate acestea, retragerea SUA din Afghanistan a provocat deja un val de destabilizare în această ţară care va avea mai mult ca sigur impact şi asupra mediului de securitate regional.

Cum a fost posibil ca armata cea mai puternică din lume care nu a capitulat niciodată pe câmpul de luptă să eşueze în Afghanistan? SUA nu va uita niciodată imaginile umilitoare din aprilie 1975 de la Saigon. Imaginile care parvin zilnic din Afghanistan sunt la fel de umilitoare, începănd cu evacuarea Bagram din iulie şi par a nu se opri, chiar dacă trupele americane nu au pierderi directe în această etapă. Talibanii cuceresc zilnic noi teritorii, iar ecourile noii lor dominaţii sunt îngrijorătoare: fetele nu mai au voie să meargă la şcoală, iar femeile nu mai pot merge la muncă decât acompaniate de bărbaţi. Producţia de opiu, comercializarea heroinei au început din nou să fie afaceri înfloritoare. Armata afghană nu poate face faţă, lipsită de motivaţie. Potrivit estimărilor SUA, Kabul va cădea în mâinile talibanilor în cel puţin 6 luni şi maxim un an.

Aliaţii SUA din regiune, Japonia, Coreea de Sud dar mai ales Taiwan privesc evoluţiile din Afghanistan ca pe o manifestare elocventă a faptului că garanţiile de securitate americane sunt limitate. În actualele condiţii, este o chestiune de timp până când Iran, Rusia dar mai ales China vor culege roadele venirii la putere a talibanilor la Kabul. O situaţie foarte stânjenitoare pentru administraţia Biden.

Poate că nu este deloc întămplător faptul că, simultan cu retragerea din Afghanistan, în luna iulie preşedintele Franţei Emmanuel Macron anunţa sfârşitul operaţiunii Barkhane: trupele francize din Sahel vor fi reduse la 2500 până în ianuarie 2023. Planul este de a forma o nouă forţă armată multinaţioanlă (Takuba), din care doar 500 să fie forţe militare franceze, ceea ce este doar o utopie în actualele condiţii. Europenii nu doresc să se angajeze într-un conflict pe care nu-l înţeleg. Deşi au repurtat succese militare importante, eşecul pe plan strategic al Franţei în Sahel este de necontestat. Islamismul a destabilizat întreaga Africă de Vest (Burkina Faso, Coasta de Fildeş, etc.). În Mali şi Ciad au avut loc lovituri de stat.

Occidentul începe să realizeze că o intervenţie militară nu poate să stabilizeze un stat eşuat. Înainte de Afghanistan şi Sahel, am asistat la acelaşi scenariu în Irak, Siria, Somalia, Libia, Mali. De fapt, după sfârşitul Războiului Rece, singurele intervenţii armate de succes au fost în Kuweit, în fosta Iugoslavie şi în Coasta de Fildeş,

Eşecul acestor intervenţii militare a fost cauza eşecului politic. Democratizarea şi dezvoltarea economică nu au urmat primelor operaţiuni militare de succes, ceea ce a antrenat ulterior eşecul militar. Statul în care s-a intervenit a beneficiat de sprijin extern (Pakistan în cazul Afghanistan, Rusia şi Turcia în cazul Siriei), insurgenţii au căpătat susţinerea populaţiei, cunoaşterea mediului cultural a fost de asemenea un factor care a stat la baza eşecului unor intervenţii militare.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă