Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană. Viață de guvide

16 ore in urmă 13

Ploiești. Mulți îmi tot bat capul cu petrolul, ce a ridicat locul ăsta din țărâna câmpiei. Mai puțini vorbesc de I.L.Caragiale și Nichita Stănescu. A se scuti. Ploieștiul a fost făcut țândări. De bombardamente și de comuniști. Iar marii creatori, unde să-i găsesc? Sunt busturi. M-am dilit să mă uit la busturi și case memoriale? Mie dă-mi Ploieștiul Halei de pește, dă-mi Muzeul Ceasului a lui Simache și guvizi la preacinstitul om de la Casa Ploieșteană. Ploiești, vacanță mică: 100 de lei/ de om, cu mașina/chefereul. Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană.

Muzel CeasuluiFoto: Wikimedia Commons

Ploiești despre cele ce-au fost și nu s-or mai întoarce

Cum să-ți spun eu ca să înțelegi. Matale, ai puțintică răbdare. Un loc nu e ce scrie pe ziduri, în prospecte, e ce te face pe tine om. De aici atâtea certuri între călători. Ori, dacă e ceva ce mă face om în Ploiești nu e istoria. Sunt câteva căsuțe de interbelic prezervate prin centru, dar șocul cel mare e blocul comunist, belit peste tot. Așa că ce mă lovește pe mine în Ploiești e aspectul acesta prăfos. Lumea mică și prăfuită. Asta simt, cușca, în Ploiești. E un oraș prăfos, sau așa-l simt eu. Prăfos, mititel. O fi fost ceva măreț aici, dar bombele primului și celui de al doilea război mondial au spintecat locul. Comuniștii au făcut restul. Și-au făcut blocurile năroade.

Ploiești: Piața cu Pește

De aceea, simt nevoia să văd că mișcă lumea în Ploiești. Și nu-i lume mai adevărată decât în Ploiești: Piața cu Pește. E piață de pește mai bună decât în Obor. Pești monstruoși, pești de umplutură, plevușcă, toți găsești aici. Și dragă mi e locul. În nări am peștele, am râul prin care trece, am marea care i-a dat aer până acum câteva ore. Peștele în Ploiești încă mai dă din coadă. Unii văd moartea, eu stau și mă uit la această agonică, ultimă suflare a peștilor. Brahii lor suflându-mi în nas briza unei lumi pe care peștele a cunoscut-o dar n-a putut pune decât suflarea pe ea.

Ce știe un pește? Ce știe un pește care nu e luat de vreun parizian, nici de un newyorkez, nici măcar de un bucureștean și pus în tigaie? Nimic. Pe el îl doare-n aripioare unde se duce. Și asta vorbește despre orgoliul omenesc. Despre cât de mult depindem de obiecte, case, mașini. Peștele e egal cu sinele. În pielea lui s-a născut, acum îi e dat să ajungă-n oală.

Ploiești: Muzeul Ceasului

Preacinstitul profesor de școală Nicolae Simache, oale și ulcele astăzi, ne-a dat un muzeu. Nu știm de unde țicneala de a strânge ceasuri vechi. Și când aud cucii în ceasurile din Muzeul lui la acest lucru mă gândesc: cum poți să fii mare, fiind un nimeni. Câți dintre noi gândim ca peștele? Câți dintre noi facem ca Simache? Să aduni ceasuri peste ceasuri și să le dăruiești tic tacul lor atâtor maimuțoi? Mă simt maimuțoi turist când intru în Muzeul ceasului. Mi e o frică de moarte în muzeul ăsta, de nu-ți vine să crezi. Nu, nu când văd peștele din Oborul ploieștean mă tem de moarte, nu, aici. Unde fiecare secundă îți intră în cap, îți bate creierul mic cu limba mică. Dacă peștele și viața lui trăiesc în inconștiența clipelor, aici la Simache în casă nu mai ai scăpare. Stai, bă, nu trece ca taurul printre ceasuri.

Nu căuta mecanismele ciudate, deși nici eu nu pot trăi fără ele, lasă-te în voia simfoniei clipelor măsurate. E singurul lor unde asculți cum trece viața. E singurul lor în care te dilești de atâtea secunde. Ce bine! Nu fugi, stai locului. Afară e orașul prăfos. Stai la nea Simache, printre clipe. E una dintre rarele momente în care, vai, simți cum îți trece viața, clipă cu clipă, stând pe loc. Nefăcând nimic. Simultaneitatea dintre pulsul sângelui și bătaia ceasului. Nici unul, nici celălalt nu te rețin, nu te învață, nu-ți dau bere, nu te fac mai deștept. E bine, e rău? Nu vom știi. Simache ăsta a dat biserică aici, la Ploiești. Ca-n biserică, unde te închini nevăzutelor, celor imprevizibile, și aici faci la fel, cu timpul, vai, atât de egal, necruțător.

Ploiești: Casa Ploieșteană, pe strada Democrației

Este o casă năpădită cu viță de vie sălbatică în Ploiești. E casa Ploieșteană. Nu, nu veni că țâfne aici, cu prostioare ecologice. Lasă-te în voia omului, cârciumarului. Nu-l cunosc, nu mă cunoaște, dar îi simt mereu blânda operă culinară. E o tandrețe în restaurantul ăsta neștiut de nimeni, greu de găsit, bine tocmit. Nu e loc pe lumea asta unde să n-aibă guvizi? Uite locul. Pește mic, de ronțăit fără regrete, dulce ca mierea, guvidele mi-e tare drag. Mă însoțesc întotdeauna cu el, mai bine decât cu hamsia. Guvidul? Mă prostește. Las orice și mă înfig ca turbatul în guvide. Nu găsesc în București guvide ca la Casa Ploieșteană. Nu găsesc. În București restaurante ignoră măsura asta omenească. Vreau prosteala mea cu guvide și nu o găsesc decât aici. Bat capul cu guvidul meu, dar Casa are din toate. Mă înfig, recunosc și-n borșul de pește. Mamă, dau cu căciula după câine!

seara, legănat de chereu, nu mă pot dezlipi de Ploiești, fără “La Ploiesti, la cotitura, aladi, alada”, mică bijuterie de la Meridian cântare:

Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană. Viață de guvide. Simte ceva din lumea mărunțișurilor, vai de capu’ tău!

Vacanțe mici și mijlocii. Mergi, comentează, dă vestea mai departe:

Clejani Giurgiu. Mumie sârbească, lăutari și Rătăcire de Moși și Rusalii

Comana Giurgiu: lac, plictis, pădure, Gellu Naum

Belciugatele Călărași: Să faci din baltă bici/ Relaxare cu pește, lăutari și daci de Mataraua

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă