„Nu atât revista print ca atare mi se pare o pierdere, ci viața reală care devenea mai incitantă în jurul ei” – interviu cu Simina Diaconu, activistă culturală

Andrei Zbîrnea: Să ne întoarcem puțin în timp. E 2012, aproape de martie. De unde pornește ideea Siminei de a publica o revistă dedicată prozei scurte? Și nu oricum, ci în print. Și, dacă facem un exercițiu de istorie contrafactuală, ce ai face diferit atunci pentru a genera alte rezultate în prezent? Mai puțină informație, mai multă imaginație Simina Diaconu: Mașina timpului trebuia să ne ducă de fapt în toamna lui 2011, când mi-a venit ideea unei reviste de proză scurtă, chiar foarte scurtă, de maximum 3 pagini. Lucram part-time în comunicare într-un start-up care avea sediul într-unul dintre primele huburi din București, când unul dintre colegii de hub m-a întrebat de ce nu fac o revistă dacă tot am timp de citit și de scris. Iar cum eu sunt uneori prea la obiect, m-am apucat să-i spun de ce nu fac o revistă: erau destul de multe atunci, ce rost mai avea încă una? Dar întrebarea a început să lucreze și s-a transformat în mintea mea în „ce fel de revistă ai face, dacă ai face?”. Răspunsul a fost: una fresh, care să nu semene cu revistele literare existente, să nu se ia prea tare în serios, să fie deschisă debutanților și să publice exclusiv povestiri, de unde și tagline-ul „mai puțină informație, mai multă imaginație”. Ca să fie clar, să-i zicem Revista de Povestiri. (N-a fost clar, ai fi surprins câți oameni zic și acum „poveștiri”.) E romantic să faci o revistă, multe mișcări și grupuri literare s-au născut în jurul revistelor, care au servit drept loc de împrietenire între scriitori, artiști, în toate timpurile. Nu e așa de romantic să faci o revistă online. Când ai 25 de ani, cum aveam eu atunci, ai curaj, încredere și energie să-ți împlinești viziunea și nu anticipezi neapărat părțile plicticoase și epuizante ale distribuției unei reviste independente la nivel național. Ce aș face diferit? Aș avea mai multă grijă de mine! În loc să lucrez până la 5 dimineața și să mănânc pâine cu pateu toată ziua. Mai aproape de ce îți doreai tu prin întrebare - probabil că nu aș fi ales frecvența lunară a revistei, pentru că ea a impus un ritm de muncă foarte solicitant care nu putea fi susținut pe termen lung. Pe de altă parte, cred că dacă nu ar fi fost un hei-rup, nici atmosfera din jurul revistei și al lansărilor noastre creative nu ar fi fost atât de vie și inspirată, ne-am fi plafonat. Dacă nu ești destul de ambițios, nici nu atragi în jurul tău oameni care să ajute la împlinirea visului. Probabil că acest stretch mi-a adus totodată aproape acei oameni extraordinari care au contribuit voluntar cu timpul și abilitățile lor: autori, organizatori de lansări, cei care făceau ilustrațiile cu Motanov și coperțile, pregătirea revistei pentru tipar, promovare, căutarea sponsorizărilor și așa mai departe. Proza scurtă, un gust destul de nișat AZ: Deși nu există date oficiale sau studii sociologice, românii care citesc preferă romanul prozei scurte. Totuși, cum vezi progresul povestirilor în producția autohtonă la aproape nouă ani de când ai demarat proiectul? Mă refer atât la receptarea cititorilor și criticii, cât și la apetența prozatorilor și prozatoarelor pentru acest gen. SD: Am impresia că e un gust destul de nișat. Probabil e aceeași situație ca în cazul scurtmetrajelor. Pe de altă parte, unii consideră proza scurtă gen minor, alții nu știu la ce se referă, adică nu fac legătura cu lecturile din școală, de exemplu Caragiale, Eliade, confundă povestirile cu poveștile sau cu acele, vai, „poveștiri adevărate”. Cred că printre cititorii de literatură din România, proza scurtă a luat ceva avânt în ultimii ani și îmi place să cred că și Revista de Povestiri, împreună cu atelierele de scriere creativă pe care le-a inițiat prin Club Revdepov, a avut un rol în această mișcare spre sticluțele mici cu esențe tari. Partea de evaluare prin critică și premii e pentru mine o nebuloasă, dar ce mi se pare interesant e dacă editurile au devenit mai receptive față de volumele de proză scurtă și aici mi se pare că răspunsul e clar: da. De asemenea, am apreciat că au apărut colecții noi, dedicate autorilor români contemporani, în care se publică atât roman, cât și proză scurtă. Dacă proza scurtă are acum o nouă „imagine”, atunci e de așteptat ca toate părțile interesate, inclusiv prozatorii și prozatoarele, să se apropie cu mai multă lejeritate de ea. AZ: Revista a ieșit și în varianta pe hârtie timp de un an. De ce nu ai mai continuat editarea ei în format print? Ca să fiu avocatul diavolului, voi spune că sunt mulți iubitori de beletristică în România care nu vor renunța niciodată la cărți și reviste tipărite. Nu simți cumva că i-ai abandonat la momentul respectiv și că unii dintre ei nu au mai rămas alături de revistă și în online? SD: Să știi că, pentru cititorii noi, care nu au prins vremea revistei tipărite, am să spun că e posibil ca povestirile publicate în online să fie și mai bune decât cele din vremea hârtiei, verificați voi pe www.revistadepovestiri.ro ! Eu le-am citit pe toate și am o privire de ansamblu - dar care rămâne subiectivă. A fost o ușurare să nu mai fiu eu cea care alege povestirile. De când am trecut în online, am delegat acest rol scriitorilor invitați să țină atelierele de scriere creativă și să jurizeze concursul nostru trimestrial de povestiri (cine vrea să participe o poate face până la 1 septembrie 2020). Sigur că și ei sunt subiectivi, dar tocmai varietatea lor asigură și varietatea prozelor pe care le publicăm. În plus, acum accesul e gratuit și se poate face de oriunde, nu mai există bariere de cost și de „unde găsesc revista?”. Cred că ar fi neplăcut să citești romane online, dar povestirile se potrivesc cu obiceiurile de consum pe internet - cu frugalitatea noastră. Sigur că am nostalgia cercului apropiat de abonați ai revistei, cărora le trimiteam lunar ediția tipărită, care au toată colecția. Mi-e dor și de lansările noastre, în care râdeam mult și amestecam oamenii prin jocuri creative, și de evenimentele culturale la care mergeam cu stand să vindem revista, ocazie cu care interacționam mult cu cei „tineri la minte”, cum le ziceam pe atunci. Nu atât revista print ca atare mi se pare o pierdere, ci viața reală care devenea mai incitantă în jurul ei. A trebuit să deslușesc de la zero cum funcționează industria culturală AZ: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat ca manager cultural în aproape un deceniu de activitate în câmpul cultural? Care e profilul consumatorului de cultură (nu aș zice înaltă, dar măcar o formă de cultură care cultivă curiozitatea într-o formă brută) în România de până în pandemie și cum arată ea acum? SD: Munca pe câmpul cultural pentru cineva care nu are un spirit de castă e destul de grea. Eu am venit în cultură după o facultate de Științe Politice și un masterat în Comunicare, cu tentacule prin online destule - forumuri, bloguri, vremuri vechi! În anii care au trecut, am făcut zeci, dacă nu sute de parteneriate, dar a trebuit să deslușesc de la zero cum funcționează această industrie. Lumea literară are tabieturile ei și privește outsiderii cu precauție, chiar zeflemea. De fapt, de cele mai multe ori nu îi privește deloc. Ceea ce eu am învățat a fost să mă axez pe ceea ce știu să fac - proiecte coordonate profesionist, în care colaboratorii își primesc onorariile foarte repede, de exemplu, proiecte interconectate care se susțin reciproc și creează un fel de structură pentru debutanții care se apropie temători sau temerari de literatură. În acest ecosistem de proiecte, acești scriitori emergenți au unde să învețe, unde să publice, cu cine să vorbească pe limba lor, pot să aibă discuții directe despre propriul manuscris cu scriitorii pe care îi admiră, să afle de la editori ce așteaptă ei de la noii autori. Eu cred că e importantă consecvența și sper că în acești ani proiectele din jurul Revistei de Povestiri au fost un loc de întâlnire stabil pentru scriitorii mari și mici. E important să creezi acest spațiu de dezvoltare și colaborare, chiar în acest domeniu marcat de competiție. Cred că există mai multe avataruri ale consumatorului de cultură și există și cultură pentru toate aceste gusturi. Ca antreprenor, e util să știi cui te adresezi, chiar dacă vorbim despre cultură, acest domeniu pe care puriștii vor să-l păstreze neîntinat de latura comercială. Și în cultură poți vorbi de produse culturale, care răspund nevoilor consumatorilor. Va fi întotdeauna o dezbatere despre cine ar trebui să urmeze pe cine, autorul pe public sau publicul pe autor. Ar trebui autorii să se raporteze la contextul sociopolitic în care trăiesc? Cum pot face asta fără să aibă poziții ideologice? Și totuși nu le au oricum? Are producția de cultură responsabilitatea de a educa publicul? Recunosc că, în privința Revistei de Povestiri, lucrurile sunt mult mai simple, pentru că e gratuită și nu mai are constrângeri financiare de când e online. E o revistă mai independentă ca oricând! De obicei dăm share pe pagina de Facebook povestirilor și chiar avem un mic buget pentru a sponsoriza postările, ca să ajungă la mai mulți cititori - fii sigur că facem o targetare a audienței pe criterii de educație și interese. E întotdeauna mai ușor să-i vizezi pe cei care citesc deja decât să încerci să-i convertești pe ceilalți. Cred că, cu atât mai mult în pandemie, oamenii sunt saturați de informație (deși paradoxal ne lipsesc o mulțime de informații despre coronavirus) și au nevoie de evadare în lumi ficționale. Cu toate că și în povestirile noastre s-a infiltrat pandemia, de fapt, pardon, la noi s-a și terminat - vezi povestirile pe tema sfârșitului de pandemie într-un sat din România. Ce putem învăța de la managerii culturali din alte țări AZ: Știu că ai participat la o serie de evenimente în afara țării cu alți manageri culturali. Cum au arătat acele evenimente, ce ai învățat de la colegii și colegele din alte țări și ce ai putut implementa de la workshopurile respective? SD: Da, am fost anul trecut la o academie de management cultural, pe tema artei în era digitală, organizată în scop de învățare și networking de Institutul Goethe în colaborare cu alte institute culturale din rețeaua EUNIC, care a reunit artiști și manageri culturali din România, Bulgaria, Bosnia, Grecia. În primul rând, erau acolo mulți oameni cu dublă calitate, de artist și de manager cultural pentru propria artă și pentru alți artiști, ceea ce făcea separarea rolurilor dificilă. Domeniile erau variate: literatură, teatru, dans, arte vizuale, film. Atât independenți, cât și oameni care lucrează în instituții de stat. Am avut surpriza să-mi dau seama că cei din sectorul public sunt tot oameni și suferă ca și independenții din cauza finanțărilor intermitente, a birocrației, a apartenenței la un domeniu văzut ca neprioritar. În general, în rândul tuturor, poate mai puțin la cei foarte tineri, am simțit această nemulțumire în legătură cu dezechilibrul dintre implicarea personală și greutatea de a implementa proiecte culturale relevante. Ideea principală a academiei era să cunoști oameni (am fost în jur de 60) și să generezi în doar câteva zile niște idei de proiecte pe care să colaborezi, în mod ideal interdisciplinar. A fost interesant pentru că grupurile s-au format în funcție de similarități de poziție față de artă sau în jurul celor foarte convinși de o anumită idee, care aveau deja în minte un proiect. Foarte greu e să pornești cu adevărat de la o nevoie (care să nu fie a artistului, ci a publicului!), să ajungi la mai multe idei de a o satisface, să dezvolți una singură, fiecare să își asume un rol diferit în implementare și așa mai departe.  Mi-a rămas în minte mai ales entuziasmul colegilor și diversitatea lor, m-au impresionat participanții din Bosnia, unde cultura e o activitate mai mult spontană și greu de planificat, într-o societate nesigură. Mi-a rămas în minte o inițiativă din Bulgaria care reunea creații multidisciplinare de la artiști pe o anumită temă care anima societatea în acel moment și m-am gândit că genul acesta de abordare lipsește la noi. Pot să spun că am plecat mai mult cu inspirație și idei despre această comunitate diversă de manageri culturali, că m-a ajutat să mă văd ca parte dintr-un efort comun. De asemenea, un rezultat concret a fost colaborarea cu Institutul Maghiar din București, cu care am organizat un atelier bilingv de scriere creativă. Cum se construiește drumul unui scriitor de cursă lungă AZ: Revenind la revistă, care sunt numele care au confirmat în anii aceștia în proză scurtă și cum i-a ajutat experiența de a publica în tot procesul? Și acum o întrebare de novice: care e drumul ideal sau versiunea ta de drum ideal pentru a ajunge de la dorința de a scrie la publicarea unei cărți la o editură prestigioasă? Ce i-ai sfătui pe cei care vor scurtături sau ponturi? SD: Dintre cei care au publicat în Revista de Povestiri și apoi volume de proză scurtă îi voi menționa pe Anca Goja, Cezar Pârlog, Anca Vieru, Florin Spătaru, Irina Georgescu Groza, Crina Voinaghi, Monica Patriciu, Horea Sibișteanu, Doru Preda, Andrei Panțu și cu siguranță alții pe care i-am omis. Nu toți își doresc o carieră literară, dar unii am observat că se simt foarte bine în acest rol. Eu văd drumul ideal așa: în primul rând, citești. Îți formezi gusturile. Citești autori români în viață, să-ți dai seama pe ce lume literară ești, de cine te simți apropiat intelectual. În al doilea rând, scrii constant, recitești. Cantitatea e importantă, dacă ai trei mărgele ce volum să publici? Participi la ateliere de scriere creativă, care te ajută să scrii constant, unde cunoști scriitori, unde te împrietenești cu oameni care au aceeași pasiune, vorbiți despre cărți, mergeți la evenimente, înveți să-ți citești mai detașat propriile texte. Spionezi editurile. Aici, dacă ele ar fi ideale la rândul lor, editurile și-ar descrie poziționarea colecțiilor, ar declara ce caută. Să zicem că îți faci o idee din cărțile deja apărute în colecții. Participi la evenimente în care editorii vorbesc despre cum privesc ei cărțile de debut, ce așteptări au de la volum și de la colaborarea cu autorul. După ce ai destule proze scurte cât să poți arunca jumătate și tot să-ți mai rămână peste 100 de pagini, trimiți manuscrisul pentru feedback (plătit!) unui scriitor pe care îl admiri. Sau trimiți direct la editura cu care mai înainte ai observat că te potrivești. Nu știu dacă prestigioasă e cuvântul, ar trebui să fie o editură care răspunde nevoilor tale: celebră dacă vrei validare, bună la promovare dacă vrei vizibilitate, nișată dacă vizezi un anumit segment de cititori (de exemplu amatorii de SF&F), comercială dacă vrei acces la un public de carte comercială, contestatară dacă se potrivește cu statementul tău și așa mai departe. Relația cu editorul ar trebui să fie una prețioasă, nu o trece cu vederea gândindu-te doar la cum să îți vezi cartea în librării. Și drumul nu se termină aici, nu te aștepta că va circula cartea fără tine prin lume - de obicei e nevoie să fii dispus să participi la promovarea ei, fiind dispus să vorbești despre tine, despre ea, iar și iar. Se poate trăi din scris literatură în România? AZ: Se poate trăi din scris literatură în România? Nu din meserii adiacente: profesor de literatură, jurnalist, copywriter, marketer. Cunoști vreun scriitor sau scriitoare de limba română care să se laude cu această performanță? SD: Da. Am o bănuială că noul val de literatură pentru copii scrisă de autoare și autori români are câțiva reprezentanți care chiar câștigă bani din vânzarea cărților proprii cât să nu mai aibă nevoie de alte joburi în paralel. Probabil și câțiva care scriu alte genuri, și nu mă refer doar la cele comerciale. Plus câțiva care scriu nonfiction, că nu știu în ce categorie să includ gustul poporului pentru idei despre neamul românesc, familia regală șamd, cărți care ne fac să ne simțim printre cei aleși. Oricum, cred că foarte puțini sunt cei pentru care nu e vorba doar de o fază, ci trăiesc pe termen lung din scris. AZ: După atâtea proiecte culturale simți că a venit momentul ca să publici și tu un volum de proză scurtă? Sau, ca să fii excepția care confirmă regula, un roman? De ce nu chiar poezie. SD: S-ar putea să fi făcut un ocol prea mare, nu știu dacă în domeniul literar cineva mi-ar putea recunoaște un alt rol. Pe de altă parte, eu m-aș bucura să scriu, lasă publicarea! AZ: Care sunt cele mai des întâlnite preconcepții referitoare la scriitorii români? La ce se așteaptă omul de rând care nu citește de la un scriitor român în viață? Cât de dezamăgitor este pentru el sau ea lipsa metaforei și a expresiilor frumoase, pe care le adunam în vocabularul din clasa a treia? SD: Pot să-ți spun ce preconcepții aveam eu despre ei înainte să mă aventurez în acest domeniu. Despre majoritatea nu aveam nicio părere, pentru că nu auzisem de ei. Eram topită după Cărtărescu în liceu, pe altcineva nu prea știam. Mai ajungea pe la urechile mele câte ceva scandalos sau protestatar, parcă Alexandru Vakulovski. Ideea e că n-o să citești autori români din patriotism, că viața e scurtă și sunt multe cărți bune pe lume. Cred că majoritatea scriitorilor contemporani nu depășesc bula celor care urmăresc deliberat ce se mai întâmplă prin literatura română. Iar asta nu e neapărat un lucru rău, de ce n-ai prefera să te citească doar „tribul” tău, ca să luăm un termen din marketing? Dar câți scriitori au cu adevărat fani, care să aștepte cu nerăbdare următoarea carte, să se bată pe bilete la apariții publice, să vâneze fiecare declarație din presă a idolului lor? Îmi imaginez că un om obișnuit nu caută atât expresii frumoase (pe ele le caută cei care scriu și au acest model mental al scrisului ca artizanat), cât o acțiune captivantă. Chiar am fost mereu uimită cum cărți scrise foarte împiedicat sunt atât de vândute. Îmi imaginez că e vorba de un dezinteres pentru stil al cititorului și o concentrare pe unde duce povestea și pe personaje familiare. Până la urmă, orice cititor vrea să rezoneze cu ce citește, de aceea nu prea va experimenta, va merge pe ce știe. Arta și cultura ne reîncarcă, ne eliberează de griji AZ: Ce planuri de viitor ai pentru Revista de Povestiri? SD: Vreau să continue să fie o pepinieră de autori care scriu mișto, pe care să o urmărească editorii care caută autori noi și buni. Mi-ar plăcea să găsesc colaboratori care să scrie despre cărți de proză scurtă și despre cărți de ficțiune scrise de autori români, să avem din nou astfel de recenzii care să facă poftă de lectură. Împreună cu Veronica Stănică încercăm să facem și mai multe interviuri cu scriitori. De vreun an publicăm și destul de multă poezie, sunt super încântată de vocile care au apărut acolo, îmi place să le văd cum se conturează și se afirmă curajos. Bine, în general sunt mândră de textele pe care le publicăm și le sunt recunoscătoare autorilor că își dau acordul pentru apariție. AZ: Cum le răspunzi celor care se plâng că nu mai au timp pentru lectură și pentru cultură/artă în general? Cum reașezăm prioritățile pentru a face loc și unei cărți bune? SD: Aici îmi stimulezi latura înclinată spre psihoterapie, domeniu în care sunt de curând studentă! Dacă cititul e pentru tine o plăcere, când nu mai ai timp de citit, înseamnă că nu mai ai timp pentru tine. Cu cât adaugi mai multe responsabilități, cu atât tinzi să uiți de timpul pentru tine și îți dai seama când e prea târziu și nu mai știi cum să te relaxezi. Deci ideea e să nu uiți cine ești și ce îți place să faci și să-ți aduci aminte cum te simțeai când citeai o carte bună și uitai cum trece timpul. Arta și cultura ne reîncarcă, ne eliberează de griji, ne fac să ne simțim înțeleși, vorbesc despre vulnerabilitățile noastre. Cu atât mai mult în pandemie avem nevoie să deblocăm firul poveștii. AZ: La final, o întrebare (cam) de oracol. Fă-ne un top trei personal al cărților citite de tine în pandemie, la fel un top trei pentru filmele, serialele și albumele muzicale, toate descoperite de tine în perioada de izolare. SD: Îmi lipsește obiceiul de a descoperi muzică, așa că o să sar peste pagina asta din oracol. Cărți: O călătorie în India, de Gonçalo M. Tavares, Moscova-Petușki, de Venedikt Erofeev. Filme: Other People (2016), Jim & Andy (2019). Seriale: Homemade (2020), After Life (2019). #interviuripentrurealitate 30 iulie 2020

•Top• Cele mai citite Ştiri