Negocierile Biden-Putin: Ce ar însemna pentru SUA, dar și pentru Ucraina sau România, un compromis cu Rusia

5 zile in urmă 7


Cercetător în științele sociale și expert în politici publice, în prezent, afiliat Institutului Universitar European din Florența și al Universității Johns Hopkins din Statele Unite, Marius Ghincea publică astăzi în Libertatea o analiză a pozițiilor de pe care Rusia și SUA pleacă la începutul negocierilor care încep în această săptămână pe tema arhitecturii de securitate în Europa. Negocieri care îl pun pe Joe Biden în fața unei triple dileme.


Mobilizarea militară a Rusiei la granița cu Ucraina, care a produs anxietăți privind o potențială invazie a estului Ucrainei în mai toate capitalele europene, a dus la o tensionare a atmosferei de securitate din Europa. Kremlinul s-a folosit de această tensiune ridicată pentru a cere o renegociere a aranjamentelor de securitate din Europa, acuzând Occidentul că nu și-a ținut promisiunile făcute la începutul anilor 1990 privind extinderea NATO către Est.


Mai precis, Moscova vrea trei lucruri de la SUA și NATO. În primul rând, Moscova vrea înghețarea extinderii către Est a NATO și posibil a Uniunii Europene. Kremlinul vrea garanții formale „de securitate” care să se traducă într-o recunoaștere a unei sfere de influență în spațiul post-sovietic și, pe lângă asta, acceptarea drept legitimă a ideii că națiunile mici din Europa nu au libertatea de a-și decide singure soarta. Că acestea trebuie să se afle, invariabil, în subordonarea sau oblăduirea unei mari puteri.


Este o înțelegere ierarhică a relațiilor internaționale în care ierarhia puterii militare dictează relațiile dintre state. Asta contravine atât tradiției egalității formale dintre state, cât și noțiunilor liberale și democratice privind auto-determinarea popoarelor.


În al doilea rând, Moscova vrea garanții că Statele Unite și NATO nu vor continua să disloce trupe și tehnică militară în Europa Centrală și de Est, în fostele state comuniste ce până acum trei decenii erau parte ale Pactului de la Varșovia. Moscova vede avansul forțelor militare americane și ale NATO în țările din Europa Centrală și de Est, care așteptă și cer chiar ele mai multă prezență militară americană, drept o amenințare de securitate pentru Moscova prin reducerea spațiului-tampon dintre Occident și Rusia.


În al treilea rând, Kremlinul s-ar putea să simtă că fereastra de oportunitate pe care o are la dispoziție pentru a reconfigura relațiile de securitate din Europa este destul de restrânsă și că trebuie să acționeze acum sau riscă să piardă șansa de a-și îmbunătăți poziția strategică pentru încă câteva decenii. Pe lângă acest aspect, Rusia se simte amenințată de ceea ce percepe a fi o strategie occidentală de subminare a Moscovei și a regimurilor prietene ei din spațiul post-sovietic.


Analiști ai politicii externe rusești afirmă că după revoluția din Ucraina din 2014, conducerea Rusiei a ajuns la concluzia că SUA ar fi dezvoltat o strategie hibridă de răsturnare a regimurilor autoritare sau care se poziționează împotriva intereselor americane. Această strategie ar consta în doi pași. Un prim pas ar consta în mobilizarea unor proteste de stradă semnificative, iar pasul al doilea ar consta în atacuri rapide și violente desfășurate de grupuri de militanți împotriva regimului, sub învăluirea protestelor de stradă. Indiferent dacă această strategie este reală sau doar rodul imaginației decidenților ruși, aceasta pare să aibă consecințe reale asupra politicii externe rusești.


În acest context, Joe Biden a acceptat invitația la negocieri făcută aproape cu tonul unui dictat de către Kremlin. În principiu, orice negociere, orice formă de diplomație sau discuție politică este dezirabilă. Diplomația și negocierea sunt mereu mai bune decât creșterea tensiunilor militare și amplificarea spiralei insecurității. Cu toate acestea, Biden intră în aceste negocieri dintr-o poziție ingrată în care trebuie să satisfacă niște obiective și așteptări contradictorii.


Cineva trebuie să piardă pentru ca altcineva să câștige. Deși politica internațională nu este inerent un joc de sumă nulă, ea poate deseori deveni astfel dacă condițiile pentru ca toată lumea să câștige nu sunt prezente.


Tripla dilemă a lui Biden


Președintele Joe Biden se află în fața unei trileme. Trebuie să răspundă la trei deziderate în același timp, fără să poată să le satisfacă în egală măsură pe toate. Asta va implica fie o formă de compromis care va duce la alte probleme pe termen scurt, mediu sau lung, fie la un colaps al negocierilor.


În primul rând, Biden vrea să îl convingă pe Vladimir Putin să nu producă o criză de securitate de proporții în Europa printr-o invazie a Ucrainei. O invazie a Ucrainei va produce o criză de securitate ce va forța Washingtonul să realoce resurse destinate altor priorități de securitate ale SUA în alte regiuni pentru a stabiliza situația din Europa de Est, în special prin ameliorarea percepției amenințării aliaților săi din Europa de Est.


Biden poate face asta prin creșterea costurilor pentru Vladimir Putin, ceea ce este relativ greu de realizat în condițiile în care tot ce promite că va face ține de sancțiuni economice pe care Putin probabil deja le-a internalizat în calculul strategic pe care îl realizează. O poate face și prin oferirea unor stimulente pentru ca Putin să se retragă, dar asta riscă să îi producă probleme printre aliații cu tendințe mai degrabă hawkish din Europa Centrală și de Est, în special România, Polonia și țările baltice. Asta înseamnă tendințe mai degrabă către o abordare confruntațională decât una care să găsească o soluție de mijloc care să satisfacă pe toată lumea (hawk-șoim, în engleză).


În al doilea rând, Biden trebuie să satisfacă așteptările de securitate ale aliaților SUA din Europa, în special ale celor din Europa Centrală și de Est.


Orice compromis cu Vladimir Putin va fi perceput la București sau Varșovia ca o formă mai mare sau mai mică de trădare a intereselor lor de securitate.


Având în vedere noțiunea de securitate binară care domină în aceste capitale, orice negociere cu Moscova, orice altceva decât o poziție extrem de inflexibilă și dură față de Moscova, va fi percepută drept o îngăduire a imperialismului rusesc. Va fi considerată drept o ignorare a preferințelor și intereselor lor strategice. De aceea, administrația americană se consultă constant cu aliații est-europeni și a adoptat o retorică diplomatică care exprimă răspicat că nicio decizie nu va fi adoptată fără a lua în considerare preferințele aliaților din Est. SUA au nevoie să își mențină rețeaua densă de alianțe militare și politice.


Această rețea de alianțe reprezintă fundația hegemoniei americane și ceea ce îi permite să își exercite puterea și influența la nivel regional și global cu costuri relativ reduse. O destructurare a acestei rețele de alianțe ar face prohibitivă orice încercare de restabilire a hegemoniei americane în lume. Cu toate acestea, așteptările est-europenilor sunt în totală contradicție cu însăși ideea că poți să ajungi la un compromis cu Vladimir Putin. Or, o negociere fără compromisuri nu e negociere.


Biden nu poate să reducă tensiunile cu Rusia fără să submineze așteptările aliaților din estul Europei. Și nu poate să satisfacă așteptările est-europenilor fără să crească nivelul tensiunilor cu Moscova.


Cele două sunt incompatibile în acest moment, fără o schimbare a modului binar și antirusesc a înțelegerii securității pe care o împărtășesc statele din Europa de Est sau a renunțării unilaterale din partea Rusiei la conceptul său geopolitic. Așa cum sunt lucrurile în acest moment, nu poți să ajungi la un compromis de securitate cu Federația Rusă fără a submina încrederea aliaților est-europeni. Noțiunea de securitate care domină în Europa de Est este una binară și excluzivă, care exclude o negociere cu Rusia pentru un aranjament care să mulțumească toate părțile. Pentru țările baltice, spre exemplu, însăși existența Rusiei ca stat reprezintă o vulnerabilitate de securitate. Or, dacă plecăm de la această noțiune a securității, un aranjament de securitate care să mulțumească toate părțile nu este posibil.


În al treilea rând, Statele Unite trebuie să se gândească și că orice aranjament de securitate cu Rusia privind Europa de Est, în special dacă implică o limitare implicită a suveranității naționale a unor țări și recunoașterea unor sfere de influență, va avea consecințe indirecte asupra situației din Asia. Dacă SUA acceptă logica gândirii rusești privind securitatea în Europa, atunci asta poate constitui un model ce va fi imediat emulat de China în Asia de Est și de Sud-Est.


Dacă SUA acceptă, chiar și tacit, că state precum Ucraina nu sunt pe deplin suverane și că marile puteri din proximitatea acestora au dreptul de a dicta politica externă și de dezvoltare a acestora, ce o să oprească China să ceară exact același lucru în Asia? Imperativele strategice americane din Asia sunt în contradicție cu imperativele strategice americane din Europa de Est. Taiwanul reprezintă un element fundamental pentru poziția strategică a SUA în Asia, pe când Ucraina nu reprezintă nici pe departe un element fundamental pentru poziția geopolitică globală a SUA. Însă orice compromis făcută în direcția Moscovei privind Ucraina va avea reverberații, prin emulație, în Asia. Dacă strategia rusească funcționează, ce o să oprească China să facă la fel în regiunea ei?


Întrebarea-cheie pentru Joe Biden este cum să reconcilieze nevoia unei detensionări în Europa de Est în așa fel încât să îl satisfacă și pe Putin, să nu submineze încrederea partenerilor NATO din estul Europei și să nu aibă consecințe nefaste pentru poziția strategică a SUA în Asia? Este o poziție greu de gestionat. Orice ai face, ieși prost într-un fel sau altul.


foto: Hepta


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă