Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

5 zile in urmă 43

Articol de GSP - Publicat joi, 22 septembrie 2022, 19:53 / Actualizat joi, 22 septembrie 2022 19:53

Mihai Neșu (39 de ani), fostul fundaș de la Steaua / FCSB și FC Utrecht, a fost invitat la podcastul „Profu' de Sport”. El a povestit cum a strâns 3 milioane de euro pentru Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități, a rememorat momentele teribile din primii ani de după accidentul grav care l-a paralizat, apoi a discutat relaxat despre amintiri din fotbal și despre planuri de viitor. Totul, în dialogul cu Cătălin Țepelin, redat integral mai jos.

- Azi, la podcastul "Profu' de sport" nu discutăm doar despre sport, ci și despre viață, minuni și credință, pentru că în vestiarul Gazetei Sporturilor a intrat cel mai puternic om pe care îl cunosc: Mihai Neșu. Adică omul pe care atunci când era fotbalist îl aplauda un stadion plin, iar acum îl aplaudă o lume întreagă. Salut, Mihai, mă bucur tare că ne vedem. 
- Mulțumesc de invitație, mă bucur și eu să fiu aici. 

- Noi ne știm de vreo 20 de ani, cred că primul interviu cu tine în presa mare de sport eu l-am făcut. M-am și uitat recent prin arhivă, am descoperit niște știri interesante din vremea aia... 
- Bine că ții tu minte (râde). 

- Copilul de atunci, care venea de la Oradea la București cu multe speranțe, s-a transformat în bărbatul de azi, mult încercat, dar care la rândul lui și-a dedicat viața altor copii care au nevoie la rândul lor de speranță. Hai să plecăm cu discuția chiar de aici, să ne povestești despre proiectul tău, ridicarea de la zero a unui centru de recuperare pentru copii cu dizabilități. Spune-ne care este stadiul lucrărilor și care sunt așteptările. 
- Avem 15 luni de șantier. Pe scurt, făcând o introduce pentru cei care poate nu știu ce construim, din 2015 noi avem în Oradea un centru pentru copii cu dizabilități neuromotorii, dar în cei 7 ani de activitate a devenit neîncăpător, cererea e foarte mare. Și atunci am conceput, pe baza experienței centrului actual și a altor cercetări, un proiect pentru a construi un complex de recuperare pentru copiii cu dizabilități, dar și pentru adulți, pentru a reuși să oferim mai multe locuri de terapie, dar și mai multe terapii atât în interior, cât și în aer liber. Acum un an am început șantierul. 

- Și cum merge? 
- Practic, noul complex va conține cinci clădiri și multe grădini, alei, parcări. Va fi o bisericuță chiar la intrare, după aceea va fi în mijloc clădirea centrului de recuperare, unde se vor desfășura toate terapiile interoare. Va fi un un loc de cazare pentru copii și aparținători, o arenă de echitație pentru terapii cu cai, o clădire multifuncțională pentru ateliere, evenimente, workshop-uri, pentru a-i învăța pe cei cu dizabilități care sunt mai independenți să facă anumite activități, să devină independenți, să se descurce în societate. Vom avea și un teren de minifotbal, vom avea o grădină senzorială, grădini pentru terapie horticolă.  

- Am văzut și o biserică.  
- Am început pe rând, din 2 iunie anul trecut, cu construirea bisericii, compartimentarea tuturor aleilor și parcărilor din spațiul exterior, am făcut infrastructura, ăsta a fost al doilea pas. Al treilea pas a fost să începem construcția clădirii centrului de recuperare. Al patrulea a fost începerea construcției cazării și acum, după 15 luni de șantier, suntem la finisajele interioare cu clădirea centrului de recuperare. La bisericuță așteptăm pictorul să vină să picteze pe interior, fiind totul aproape gata. La cazare, încă lucrăm la hidroizolații. Am început între timp și clădirea arenei de echitație, la care lucrăm deja la acoperiș. 

- Așa. 
- Am făcut infrastructura și pentru terenul de minifotbal, unde urmează să-i turnăm placa de beton peste care o să montăm covorul special. Și am și asfaltat deja toate aleile carosabile și parcările cu primul strat de asfalt.   

- Tot proiectul ăsta e foarte complex, iar tu, practic, ești implicat acolo de la proiectarea lui până la execuții. Ești aproape în fiecare zi pe șantier, nu? 
- Da. Noi am gândit alături de Iulia, directoarea fundației, care are o experiență deja foarte mare acumulată în cei 7 ani la centru actual, dar și unde a lucrat înainte, în domeniul administrării și în domeniul design-ului, ea terminând și design-ul. Am făcut un concept, chiar noi l-am făcut, învățând niște programe de design și de arhitectură și ne-am dus apoi cu el la arhitecți, niște arhitecți foarte de treabă, ne-au ajutat pro-bono cu toate proiectele, îmbunătățind, practic, tot conceptul nostru. Ce se vede în imagini este și datorită ajutorului lor, fiindcă au îmbunătățit proiectele noastre. Noi, nefiind specialiști, am omis multe lucruri importante. Eu și acum, când mă plimb pe acolo, mă mai gândesc: „Aici mai trebuia să fac și asta, trebuia să mai fac și asta”. 

36.000 de oameni donează lunar pentru centrul de recuperare construit de Neșu

- Ești perfecționist. 
- Nu poți să le faci pe toate de la început, că-ți vin tot timpul ideei, tot ai face lucruri, dar eu zic că, așa cum a ieșit, o să fie ceva minunat pentru copiii cu dizabilități. Și pentru părinții lor, care or să aibă o oază de linște și de relaxare în care să simtă și ei un pic de liniște în viața asta a lor în care aleargă tot timpul la terapii cu copiii lor. 

- Speri să fie gata la finalul acestui an? 
- Așa am sperat, dar acum, în ce ritm mergem și cum strângem fondurile, cred că nu o să reușim să fie gata complet anul ăsta. Eu tot pun termene, dar nu mă leg de ele. Acum sperăm să fie gata complet într-un an. Până la finalul actualului an sperăm să fie cât mai multe clădiri finalizate. 

- Cum stai stai cu finanțarea? Care-s nevoile, care sunt bugetele de care te-ai folosit până acum și ce urmează? 
- Păi, când am gândit noi bugetul inițial, în 2019, prețurile erau foarte mici în construcții, mult mai mici cu ce avem acum. Kilogramul de fier era un leu și ceva, iar recent ajunsese la 8 lei. Placa de OSB era 20 de lei și acum e 100 și ceva de lei, deci de cinci ori s-a scumpit în trei ani. În 2019, nefăcând o estimare foarte exactă și omițând mai multe lucruri de șantier pe care n-am știut cum să le punem, am estimat undeva pe la 3,6 - 3,8 milioane de euro. Dar pe la începutul anului acesta, când am văzut cum se mișcă prețurile și cât mai avem de făcut, la prețurile noi am mai adăugat, practic, cam 50%. Iar acum sperăm să ne încadrăm undeva pe la 5 milioane, 5 milioane și ceva de euro cu totul. Mai ales că am mai beneficiat și de unele sponsorizări în multe materiale de construcții.  

- Poți detalia?
- Ferestrele de la centrul de recuperare au fost oferite ca sponsorizare de firma Madrugada, de la noi, din Oradea, una dintre cele mai mari fabrici de tâmplărie din Europa de Est. Numai ele, dacă trebuia să le plătim, costau peste 160.000 de euro! Sunt geamuri foarte mari, cu sticlă, din gama de case pasive, fiindcă vrem să fie o eficientizare mare. Sperăm, beneficiind și de unele sponsorizări, să nu trebuiască să strângem și mai mulți bani. Până acum am strâns un pic peste 3 milioane de euro și mai avem acum în conturi cam 300.000 de euro. Dar se duc destul de repede, că acum suntem la finisaje, la instalații sanitare. Așa că ar trebui să strângem destul de repede o sumă mult mai mare ca să păstrăm ritmul construcției. Dacă nu o să strângem, o să micșorăm un pic ritmul. Cum vrea Dumnezeu, până la urmă, că El știe mai bine...  

- Care sunt sursele de finanțare?
- Sursa principală prin care am strâns peste 60% din suma actuală a fost campania "Cred în minuni", lansată pe 1 decembrie 2019. Oricine vrea să ne susțină poate să trimită un SMS cu cuvântul „CRED” la 8844 și, astfel, se abonează să doneze 2 euro lunar. Avem momentan peste 36.000 de abonați care ne ajută în fiecare lună. Pe lângă această campanie, avem multe donații de la persoane fizice, direct în conturile noastre sau cu cardul. Și mai avem sponsorizările de la firme, fiindcă orice firmă care are profit poate să direcționeze 20% din impozitul pe profit. Practic, nu mai dă la Stat partea respectivă, ci ne-o dă nouă, dacă are încredere în noi. Am beneficiat de la mai multe firme. Chiar avem două firme, n-avem voie să dăm numele, fiindcă nu au dorit, care ne-au sponsorizat fiecare cu câte 200.000 de euro. Sunt firme mari. 

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Așa arată acum centrul de recuperare

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Așa va arăta centrul când va fi gata

- Extraordinar! Și, totuși, au ținut să fie discrete. 
- Da. Fiind firme foarte mari și având o cerere foarte mare de sponsorizare, ele n-au nevoie de publicitate, fiindcă... 

- Sau n-au nevoie de presiune, să nu primească prea multe solicitări. 
- Da. Ne-au cerut expres discreție. Dar noi ne-am bucurat foarte mult de ajutorul lor. Vă dați seama, 200.000 dintr-o parte, 200.000 din altă parte, sunt 400.000 veniți așa, dintr-un foc. Te ajută mult. Și sperăm în continuare, chiar și în vremurile astea grele. Știu că și pentru oameni e greu, dar cu atât mai mult acum trebuie să ne mobilizăm să terminăm centrul, fiindcă pentru familiile acestea cu copii cu dizabilități e mult mai greu decât pentru oamenii care n-au probleme. Noi sperăm să mai fie firme cu profituri care să ne sponsorizeze. Așteptăm cât mai mulți oameni, e o bucurie foarte mare să știi că tot ce am făcut până acuma și ce construim e construit cu ajutorul a zeci de zeci mii de oamenii. Îți dă o senzație, așa... și de multe ori mi se întâmplă pe șantier... 

- Ce anume?
- Pur și simplu vin oameni care trec prin Oradea și zic: „Noi suntem de nu știu unde” - îi văd după numărul de la mașină - și zic: „Am vrut să vedem și noi cum e șantierul, că donăm”. Iar eu apoi le prezint proiectul, că mie-mi place să fac pe ghidul pe-acolo, pe șantier. 

- Spuneai mai devreme că ai strâns aproape 3 milioane de euro din eforturi proprii. 
- Peste 3 milioane. Acum, că mă gândesc mai bine, am cheltuit 2,9 milioane de euro și mai avem în conturi 300.000 de euro, deci am strâns vreo 3,2 milioane.

- Peste 3 milioane strânse prin eforturile tale, prin puterea exemplului tău. 
- Eforturile noastre, ale echipei. 

- Tu și cei care-ți sunt aproape ați mutat munții, practic. 
- Sunt bani strânși în aproape trei ani. În 2019 am început campania, deci o medie de un milion de euro pe an. Dar, ca să fac o paranteză, noi am început șantierul cu un milion de euro. Deci, am avut un milion de euro în cont și am început șantierul. Unii au zis: „Cum începi, că n-ai bani?!”. Le-am zis: „Ce să fac? Cine știe când strâng banii...hai să începem și vedem!”. Practic, în 15 luni de zile am construit tot ce se vede și din milionul ăla mai avem 300.000, deci pe parcurs, într-un an de zile, au venit încă peste două milioane de euro. 

Neșu și pilda de pe Muntele Athos

- Spune-mi, la început te-ai temut că nu vei reuși, că te bagi în ceva prea mare?
- Am avut câteodată așa, gânduri ... La deciziile foarte importante ne consultăm cu părintele nostru duhovnic de la Oradea. Pe lângă asta, noi le-am prezentat proiectul și părinților din Muntele Athos, că mereu ne întreabă ce mai facem. Și chiar a fost o întâmplare foarte simpatică la început, când aveam doar un gând, că o să facem proiectul, aveam niște schițe, nu eram foarte hotărâți și am pus noi într-o cărticică de prezentare a fundației, pe ultima pagină, un plan cu viitorul complex. Și un părinte de acolo din Muntele Athos, când i-am dat cartea cu copiii de la fundație, el, în loc să o deschidă de la început, a deschis-o invers. Și zice: „Ce-i aici?”. I-am zis: „Avem un gând, vrem să facem...” Și zice direct: „Făceți-l!”. 

- Și asta ți-a dat putere, optimism? 
- Da, foarte mare putere! A fost emoționant, fiindcă de fiecare dată când mergem pe Sfântul Munte Athos, părinții de acolo au un har care te ajută să treci peste nesiguranțele și îndoielile tale. După ce părinții de acolo ne-au încurajat și au binecuvântat acest gând al nostru, n-am mai avut ezitări. 

- Ai simțit că o să iasă până la urmă și uite că ești foarte aproape... 
- Da. Părintele de acolo ne-a zis: „Luați cât mai repede pământul, începeți, că banii or să vină, nu vă faceți griji de bani”. Uite, altă întâmplare simpatică acum doi ani, tot în Sfântul Munte Athos. Acolo, mai sunt oameni care ne mai dau și ei donații, fiecare cum poate. Cineva mi-a dat 20 de euro. „Așa puțin? Putea să-ți dea mai mult”, mi-a zis un prieten. Și eu i-am răspuns: „Lasă că o să vină și alți bani”. 

- Așa ... 
- Și întâmplarea face că, imediat cum m-am întors din Sfântele Munte Athos, a doua zi a venit la Fundație cineva care a zis că vrea să facă o donație. „Da, sigur!”, i-am răspuns. Iar el zice: „Nu, că e foarte mare suma, trebuie să mergem la bancă”. Era o persoană fizică, voia să dea 100.000 de euro! Practic, a fost un semn că uite, abia venit din Muntele Atos, s-a întâmplat ceva instantaneu, care să-ți dea confirmarea că faci ce trebuie. Și anul acesta, când am fost, părinții au văzut cu cât am avansat. Ne susțin în continuare și binecuvântările lor chiar ne ajută, ne dau putere. E un proiect foarte mare, pare o nebunie... mai ales că noi suntem o Fundație mică, la prima vedere. Suntem... 

-...câțiva oameni care țineți în spate toate povestea asta, nu?
- Da. E Iulia, directoarea Fundației, care face partea administrativă și nu numai, face aproape tot de una singură. Are o asistentă care o mai ajută, iar eu cu Mihai, ajutorul meu, suntem mai mult pe șantier. În rest, sunt terapeuții, care fac terapiile, dar ei nu se ocupă de partea administrativă. Fiind așa puțini și făcând un lucru așa de mare, practic îți vine așa, să te înspăimânți, dar ceva ne ajută să mergem cu încredere. 

- Ai găsit întotdeauna putere și binecuvântare în jurul tău, pentru a merge înainte cu proiectul ăsta. 
- Da, slavă Domnului!, că altfel... și nu numai cu proiectul, cu viața mea, așa, în general. 

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Neșu va împlini în curând 40 de ani

- Trebuie să fi fost și lucruri care nu au mers cum te așteptai. Știu că tu ești foarte exigent, încă de pe vremea când erai fotbalist erai foarte exigent cu tine. Acum, când ți-ai propus o chestie atât de mare, sigur ești și mai și. Ce te-a necăjit în acești doi ani de proiect? Ce n-a mers cum ar trebui? Nu știu, ai fi așteptat, de exemplu, un ajutor mai mare din partea autorităților sau ceva de genul ăsta? 
- Nu. În general, îmi fac planuri, dar nu îmi creez așteptări ca să nu pun o presiune prea mare în capul meu, ca după aceea să mă enervez sau să fiu dezamăgit. Bineînțeles că la construcții țin și am pretenții foarte mari, vreau să fie totul la linie și foarte frumos, să fie totul executat așa cum trebuie. Pot să zic că-s foarte mulțumit de ce se întâmplă pe șantier ca și calitate a lucrărilor. Ca nemulțumiri, nu știu ce să zic ... ne-am mișcat greu cu actele, a fost foarte mult.  

- O birocrație pe care n-aveai cum s-o schimbi. 
- Da. Am avut foarte mare bunăvoință din partea tuturor autorităților, deci nu ne-au întârziat, dar sunt anumite termene. În 2020 am început să depunem primele acte, speram să meargă mai repede, totuși uite că încă n-avem trei ani de la primii pași și deja am avansat destul de mult, deci n-ar fi frumos din partea mea să zic că m-a dezamăgit ceva. Suntem mulțumiți și, slavă Domnului!, mulțumim tuturor oamenilor care ne-au sprijinit, fiindcă e ceva, cum ai zis și tu, să strângi peste 3 milioane de euro în mai puțin de trei ani! Mai ales în vremurile astea destul de de grele, complicate din punct de vedere financiar. 

- Cum arată programul tău într-o zi, la Oradea, de dimineață până seara?
 - Mă trezesc dimineața la 7, mă ajută sora mea și cu o doamnă asistentă să fac baie, să mă îmbrac. Doamna asistentă îmi gătește micul dejun, mănânc, după aceea mă duc pe șantier. Mai am două zile pe săptămână masaj, dimineața, și atunci mai întârzii pe șantier. Dar, în principiu, stau pe șantier vreo 3-4 ore, după aceea mă duc la fundația actuală să fac și eu terapie două ore, apoi mă întorc acasă, unde mai lucrez una-alta, mă mai relaxez. Seara, de obicei, cel târziu la 21:00 - 21:30 mă pun în pat, mă mai uit un pic la televizor și mă culc. Programul ăsta îl tot repet în afară de duminică, atunci când chiar am un program de odihnă. 

- Deci ai un full-time job, cum s-ar spune, de dimineață până seară ești agățat de acest proiect și implicat în el 100%. 
- Zic specialiștii ăștia motivaționali că dacă lucrezi ce îți place, atunci ești într-un concediu permanent (râde). 

- Așa te simți tu, mergând în fiecare zi pe șantier?! 
- Nu. Eu sunt un pensionar fericit, că eu am pensie de accident. Ce să zic, mă bucur de viața asta pe care o am, chiar dacă la început a fost greu. Or fost grei primii ani, dar tot ce a venit după a fost ca atunci când după furtună iese soarele. Iar acum e numai soare. 

Mihai Neșu și-a luat voință de la Dumnezeu

- Apropo de anii grei de la început, cât de adânc a fost prăpastia sufletească în care ai ajuns atunci când ai conștientizat că recuperarea va fi anevoioasă și poate incompletă până la final? 
- Păi, științific vorbind, nu există leac. Adică, medical nu există...deși acum încep multe cercetări care demonstrează că nervii se pot regenera prin neurogeneză, dar nu se știe exact cum, în ce fel și în cât timp. Dar eu am învățat după anii ăștia grei că trebuie să mă țin de terapie și să... 

- ... și dacă va apărea la un moment dat ceva revoluționar... 
- Da. Important e să-mi mențin sănătatea corpului cât pot, la un nivel cât mai sus. Bineînțeles, primii ani au fost foarte grei. Acum, având o stare mai pozitivă, nu-ți mai vine să ți se pară că a fost...dar atunci au fost ani grei. 

- Mare deznădejdea... 
- Da. Atunci a fost dificil. Au fost ani de căutări, de acceptare, care au fost destul de grei și „lunguți”. Adică, a durat câțiva ani până... 

- Ai fost supărat pe Dumnezeu atunci? 
- Da' cum să nu!? Cel mai supărat! Da, am fost. 

- Nu înțelegeai de ce ți s-a întâmplat tocmai ție. 
- Da. Adică, îți vine așa, să te uiți la lume și să zici: „De ce ăla e așa așa și eu-s așa?”. Dar, având în vedere că omul este veșnic și numai viața pe pământ e limitată, atunci trebuie să înțelegi lucrurile astea. Nu-s ușor de înțeles, fiindcă și mie mi-a trebuit foarte mult timp ca să înțeleg că viața omului nu se termină când ai murit. Practic, atunci începe veșnicia. E greu de înțeles pentru noi, nu știe nimeni exact cum se întâmplă lucrurile astea, dar sunt atâtea scrieri și sunt și unele dovezi de la bolnavi în moarte clinică care au trăit tot felul de lucruri în acea perioadă ... Înțelegând lucrurile astea, atunci vezi altfel viața de pe Pământ. Realizezi că scopul omului pe Pământ e, de fapt, să ajungă la Dumnezeire, la fericirea veșnică, la o perfecționare continuă. Să fii tot mai bun, tot mai bun ca suflet. Atunci, având scopul ăsta, în orice condiții poți să te lupți pentru el. Îți trebuie o voință de la Dumnezeu pe care să o ai chiar și atunci când sunt momente mai grele. 

- A fost vreun moment decisiv sau vreun personaj decisiv care te-a făcut să schimbi felul în care privești viața? Un prieten, un apropiat, un părinte, un... 
- Au fost și prieteni, și părinți. N-aș vrea să dau numai un nume, fiindcă au fost mulți prieteni în jurul meu, au fost mulți părinți în jurul meu, toți m-au ajutat. Și în continuare mă ajută cu rugăciunile lor, cu sfaturi, cu cărțile pe care mi le recomandă să le citesc. Citind despre multe vieți de Sfinți, unde vezi prin ce au trecut unii dintre ei, unde au ajuns și cum au depășit anumite greutăți în viața aceasta, atunci poți să iei și tu exemplu și să încerci să mai copiezi și tu din viețile lor, din cum a reușit ei să depășească anumite greutăți și cum să facă anumite lucruri bune. 

- Spui că au fost mulți oameni care ți-au fost alături și care te-au ajutat. Au fost, însă, și oameni care te-au părăsit pe parcurs. Unii fără voia lor, alții asumat, pur și simplu au spus că nu-și mai permit să fie alături de tine. I-ai judecat, i-ai iertat pe acești oameni? 
- Din punctul meu de vedere, nu prea au fost așa... Adică, nu am pe cine să dau vina. Dacă s-a întâmplat ceva, probabil eu am fost principalul vinovat fiindcă n-am reușit să gestionez anumite situații în perioada respectivă, n-am fost pregătit. Acum am învățat să nu stau supărat pe oameni. Dar la început, da, mi se părea că toată lumea e de vină, numai eu nu-s dă vină pentru ce mi s-a întâmplat. Și atunci a fost ușor să dau vina pe unii și pe alții pentru ce mi s-a întâmplat. Apoi am conștientizat că așa a fost să se întâmple. Nu a fost nimeni vinovat. A fost un lucru necesar, să zic așa, necesar pentru îmbunătățirea sufletească a mea. 

- Ai pierdut ceva, dar ai câștigat ceva și mai important, spui tu. 
- Da, bineînțeles. Am pierdut sănătatea, care e foarte importantă și îți oferă un confort în viața de zi cu zi. Dar să știi că atunci când se întâmplă ceva cu îngăduința lui Dumnezeu, Dumnezeu te ajută și să treci peste greutatea aia mai devreme sau mai târziu. Și-ți dă putere, o putere nevăzută, așa cum mi-a dat și mie să trec și să trăiesc acum, cum am mai zis, cea mai fericită perioadă din viața mea, în ciuda paraliziei. 

- E paradoxal pentru mulți care ascultă discursul ăsta... 
- Și pentru mine e. 

- Și pentru tine e paradoxal? Cum așa? 
- Păi, e logic. Practic, lucrurile la Dumnezeu nu au logica pământească, e logica Lui, care e mai presus decât logica noastră și merge toată spre mântuirea omului, mântuirea sufletului și atunci da, e ciudat... pare, așa, o autosugestie de-asta forțată să zici așa. Dar nu, nu mint. Chiar dacă, trebuie să recunosc, mai sunt și momente grele fiind paralizat, mai sunt dureri, mai simți că te deranjează nu știu ce, că nu mai vrei să stai în scaun, mai sunt gânduri ... Dar văzând tot tabloul, n-am de ce să mă plâng. Fiind în situația asta, neputând să fac nimic, am toți oamenii în jurul meu care pot să-mi ofere o viață aproape normală. Adică, pot să fac orice. Uite, am venit la București, mă duc pe șantier, mă duc în Olanda, mă duc în Muntele Athos ca un om sănătos. Ajutat de mulți oameni, dar uite că Dumnezeu mi i-a trimis ca să mă ajute și atunci nu am de ce să judec ... 

- Îngerii de pe Pământ din jurul tău care te ajută să mergi înainte. 
- Am viața așa, organizată cu ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă au venit oameni în viața mea pe care eu nu i-am căutat expres. Au apărut așa, așa s-a întâmplat, și nu poți să pui asta decât pe seama unei binecuvântări și a unui ajutor. Fiindcă da, e greu să fii paralizat... Eu am avut, să zic așa, binecuvântarea și șansa să fi fost fotbalist și, strângând destul de mulți bani, să pot să îmi permit să îmi cumpăr tot felul de lucruri care să-mi ușureze existența de paralizat. Dar tocmai asta mă responsabilizează și mă face să mă implic în ajutarea celor cu dizabilități, încercând să le ofer și lor, cam cât pot, o părticică din ceea ce am putut eu să să am beneficiind de o situație materială mai mai bună. 

- Spuneai un pic mai devreme de o pensie. Este vorba despre o pensie din partea statului olandez, pentru că accidentul s-a întâmplat acolo și erai asigurat în momentul ăla de către club, nu?
- Da, da. Păi, fiind accident de muncă, atunci beneficiez de pensia asta care mă ajută destul de mult să mă descurc. Nu mă ajută total, fiindcă am cheltuieli destul de mari cu tot felul de lucruri care îmi trebuie mie într-o lună, dar, slavă Domnului!, am mai avut și bani puși deoparte din fotbal și încă nu s-au terminat. Dar nici nu mai e mult. 

- Ești chibzuit. 
- Nu-s chibzuit, dar am reușit să ajungem până aici. 

- Accidentul a fost în mai 2011. Îmi aduc aminte că n-au trecut multe luni, cred că undeva prin octombrie-noiembrie, tot 2011, iar tu vorbeai deja vorbeai despre noul obiectiv al noii tale vieții, să ajuți copiii cu dizabilități. De ce? Ce te-a făcut încă de pe atunci să te îndrepți către copii? A fost vreun episod care te-a emoționat, te-a sensibilizat atât de tare încât...?
- În perioada în care încă eram la centrul de recuperare din Olanda, era acolo zona pediatrică, de copii. Iar eu stăteam foarte mult afară, la ieșirea din centrul de recuperare și mă uitam la cine venea, cum venea. Și am văzut la un moment dat un copil mic, era foarte mic, avea ghiozdanul mai mare decât el. Copilul avea hidrocefalie, avea capul mai mare, și îl observai când îl vedeai, că nu era ca un copil ca ceilalți copii. Avea problema asta cu hidrocefalia. Și am văzut că l-a lăsat o mașină acolo, în fața centrului. El era cu ghiozdanul în spate și m-am dus după el să văd unde să duce. Mi-am zis: „Uite, copil mic, să meargă așa, singur ...". 

- Se descurca singur, în ciuda problemelor. 
- Da, se ducea la zona de recuperare a copiilor, în zona pediatrică, și mi-a plăcut foarte mult ce aveau acolo. Mi-am băgat eu nasul pe acolo, am văzut ce camere aveau, ce încăperi... Și atunci mi-a venit gândul. N-a fost ceva voit, pur și simplu mi-a venit gândul că dacă mă voi întoarce, deși eu nu voiam atunci să mă mai întorc în România, n-aveam niciun gând ... 

- Ți se părea că România nu e pregătită pentru a primi...? 
- Nu știam nimic despre România, dar mi se părea foarte simplu în Olanda, mi se părea totul organizat, aveam asistente acolo... Bine, când eram la centru eu tot speram să mă fac sănătos, încă nu concepeam că n-o să mă fac sănătos complet. Și atunci, mi-a venit pur și simplu un gând în minte că, dacă mă voi întoarce vreodată în România, să încerc să fac și eu ceva pentru copiii din țară, să le ofer ce au cei din din Olanda, ce am văzut eu. După aceea, nepunând presiune și nefăcând ceva special în direcția asta ... 

- ... Ai început să desenezi ușor-ușor proiectul. 
- Nu neapărat. Mi-a făcut vecinul meu din Olanda o fundație, tocmai avusesem și o gală acolo. Am avut mai multe discuții cu el, eu ajutându-l pe el și înainte de accident cu o mini-școală de fotbal pe care o avea, mă mai duceam pe acolo, îmi plăcea. Îi ziceam: „Ce facem cu fundația asta, că nu prea...”. Iar el îmi zicea: „Lasă, că o să vezi tu că o să te ajute, o să ai nevoie”. 

- Așa. 
- Probabil, el s-a gândit în perspectiva faptului că... Eu acum văd la noi, la centrul actual, toți părinții cu copii au asociații ca să poată să-și acopere cheltuielile cu terapiile. Probabil așa s-a gândit și vecinul meu, să-mi facă fundația cu gândul că o să mă duc la terapii prin toată lumea... 

- Și o să beneficiezi tu... 
- Da, și o să pot să strâng bani. Și chiar am făcut o gală, dar după aceea, după ce am făcut gala, a fost clar pentru mine că vreau să-i ajut pe cei cu dizabități. Eu am început din Olanda să primesc cereri de ajutorare și am plătit tratamente la unii, la alții. Numai că am văzut că banii se duc foarte repede și atunci mi-a venit gândul. Am zis: „Mă, am cheltuit în 3 luni 50.000 de euro ajutând copii. Ei se duc o dată în străinătate, îi dai 5.000, dar a doua oară nu mai ai să-i dai. Ce faci?”. 

- Și? 
- Și atunci mi-a venit mie gândul ca, atunci când mă întorc în țară, să fac un centru unde copiii să poată să facă încontinuu terapie, ca să nu piardă... Și să aduc acele terapii din străinătate, din acelea scumpe, pe care dădeai 5.000 de euro pe o sesiune. Cum am adus terapia „TheraSuit”, care e o terapie tot așa, la 3-4-5 mii de euro per sesiune în străinătate, iar la noi e vreo 2.000 de lei, de aproape 10 ori mai ieftină. Astfel, să le oferim posibilitatea să facă terapie continuu, de mai multe ori. Adică, cu 5.000 de euro, cu cât mergi o dată în străinătate, la noi poți veni 3 ani. Ăsta a fost gândul care s-a tot învârtit, plecând de la o scânteie în minte, după aceea s-au legat lucrurile. 

- Cum s-au legat?
- La un moment dat, când m-am întors în țară, am vrut să închid Fundația, dar a apărut după aceea Iulia, directoarea Fundației, care mi-a fost recomandată de familia Ogăraru. Și atunci s-a reaprins iar gândul. Am întrebat-o dacă vine ea și poate să ocupe, că eu nu eram în putere încă, nici psihic și mental și nici fizic pentru a mă ocupa eu de crearea acestui mic centru. Ea a venit și a pus totul pe roate, a și mărit centrul din 2016. După aceea, după un an și un pic, am dublat capacitatea centrului actual și acum am ajuns de la doi angajați, cât aveam la început, să avem acum 17 angajați. Avem cheltuieli de peste 300.000 de euro pe an cu salariile. 

- Câți copii sunt îngrijiți de voi? 
- Păi, acum avem peste 130 de copii care vin, câteodată mai scade numărul lor, că ne mai pleacă câte un angajat și, până găsim altul, trebuie să mai reducem, din păcate, numărul terapiilor. Dar la centrul următor, la complexul pe care îl construim, sperăm să reușim să dublăm acest număr, fiindcă listele de așteptare sunt foarte mari și probabil că nici la complexul nou n-o să le acoperim. Dar facem ce putem acum, noi așa am gândit, vedem în viitor ce va fi. 

„De ce se nasc copii cu probleme de sănătate? Nu e drept”

- Ești martorul multor povești emoționante, cu multă suferință acolo. Cum reușești să nu te încarci negativ atunci când nu poți să-i ajuți pe toți? Pentru că faci tot ce-i omenește posibil, dar n-ai posibilități nelimitate nici tu. 
- Plec direct de la gândul că problemele neurologice, așa cum e și accidentul meu, traumatism vertebro-medular, tetraparezele spastice sau alte diagnostice pe care le au copiii cu dizabilități sunt niște diagnostice care în domeniul medical nu prea au rezolvare. Adică știința medicală e foarte limitată și atunci îți dai seama că și tu ești limitat, nu ești făcător de minuni. Dar trebuie să facem cu toată dragostea și cu toată puterea tot ce știm că se poate. Adică terapiile necesare exact pe fiecare pacient, să-i oferim fiecăruia terapeut, iar toți terapeuții noștri le oferă o dragoste extraordinară copiilor de la noi de la Fundație. Și asta are un rol foarte, foarte important în a face copilul să vină cu bucurie la terapie, să lucreze, să fie mai sănătos. 

- Continuă. 
- Cu gândul ăsta plecăm, că noi facem tot ce știm omenește că se poate face și așteptăm tot timpul și ajutorul lui Dumnezeu, care să desăvârșească și să-i ajute pe copii. Ne-ar plăcea să fie toți sănătoși, dar viața asta așa e. Stând așa și gândindu-mă...de ce copiii se nasc cu probleme? În mod normal, nu-i just, adică ce vină are copilul ăla că s-a născut cu probleme? Pare că nu-i dreptate în lumea asta, dar asta e încă o dovadă pentru mine că nu aici se termină ... Adică nu doar te-ai născut, ai murit și gata, se termină viața! Fiindcă atunci ar fi un haos. Și universul ăsta nu-i haos! Vedem planetele cum merg... Dacă o milisecundă n-ar funcționa o planetă cum trebuie, ar veni sfârșitul lumii, s-ar bombarda unele în altele. Și atunci, când vezi acest ...

 - Echilibru... 
- ... Acest univers perfect, care are o lege a lui. Așa mi-am dat seama că și copiii ăștia acum suferă, și noi trebuie să-i ajutăm, să facem tot ce e omenește posibil pentru ei, dar, probabil, la sfârșitul vieții vor scăpa de povara asta a trupului lor bolnav și sufletul lor va străluci. Sunt lucruri foarte teologice, pe care nu le înțelegem, sunt mai presus de înțelegerea noastră. Dar eu așa văd lucrurile, fiindcă altfel pare fără rost traiul ăsta pe Pământ. Vezi copii bolnavi, îți zici: „Ce vină are el că e bolnav?”. Sau îl vezi pe unul bogat și zici: „Ăla de ce-i bogat și eu sunt bolnav?”. Și atunci eu cred că undeva, până la urmă, este un echilibru și totul are o logică dumnezeiască, care-i mai presus de logica omenească. 

- Tu joci, practic, și rolul de terapeut, de psiholog, pentru toți cei cu care intri în contact acolo. Părinți sau copii văd în tine un exemplu și o dovadă că lucrurile merg înainte cu optimism și cu credință în Dumnezeu, nu? 
- Noi încercăm să le insuflăm asta și chiar am văzut că familiile care au o viață duhovnicească și duc o viață mai aproape de Dumnezeu au o liniște și o pace în goana asta spre terapii, spre vindecare. Sunt părinți, din păcate, ale căror suflete încă nu sunt pregătite să accepte ce a pățit copilul lor. 

- Spui că... 
- Am făcut și eu asta, la un moment dat, la început. Neacceptând accidentul meu, m-am tot dus la tot felul de terapii și am încercat toate ciudățenile. Unele, probabil, au avut și efecte negative asupra mea. Și așa, din păcate, mai sunt și unii părinți. Iulia și cu terapeuții de la fundație încearcă tot timpul să-i echilibreze, să le zică ce terapie ar fi de folos, care n-ar fi de folos. Noi atâta putem să facem, să zicem din experiența terapeuților și a noastră, din centru, ce credem că ar fi de folos, dar bineînțeles că părintele are ultimul cuvânt.  

- Continuă.
- Eu sunt recunoscător că, prin accidentul meu, pot fiu de folos. Accidentul nu-i în zadar și cred că ăsta e folosul accidentelor, fiindcă un om sănătos nu prea poate să înțeleagă un om în scaun. Eu, când eram sănătos, am văzut mulți oameni în scaun, veneau și la noi la stadion, veneau și la antrenament. Le dădeam bani, dar nu înțelegeam suferința lor. Și deci dacă nu poți să te pui în pielea lui, e greu să-l ajuți. Îi zici: „Lasă, că o să fie bine”, dar când ești în situația lui, altfel poți vorbi cu el, că tu vorbești din experiența ta și altfel poți să-l ajuți. Uite, cred că ăsta e rostul accidentelor și al altor întâmplări care par neplăcute: au rolul să ne ajute să-i ajutăm și pe alții, să-i înțelegem mai bine. 

- Tu ții și managementul financiar al fundației și al întregului proiect, nu? 
- Nu. Iulia e directoarea și managerul fundației. 

- Dar îmi vine greu să cred că nu știi tu tot ce mișcă pe acolo. 
- Am foarte mare încredere în ea și nu o „scormonesc”, să zic așa. Ea tot timpul discută cu mine lucrurile importante, deoarece colaborăm foarte bine deja de atâția ani. Eu mi-am asumat, și fiindcă îmi face foarte mare plăcere, să mă ocup de noul proiect. Și la noul proiect țin evidența tuturor cheltuielilor și încerc tot timpul să fiu mai chibzuit. Eu câștigând bani mulți foarte de tânăr, eram foarte risipitor. Dar acum am învățat să fiu mai chibzuit și altfel administrez șantierul, e ca o provocare să te tot lupți să obții prețuri tot mai mici. Practic, e și o responsabilitate a banilor celor care donează, să nu-ți bat joc de ei. Noi vrem să facem lucruri foarte de calitate și, bineînțeles, am vrea și cât mai ieftin. Nu tot timpul ne iese, dar ne străduim, iar mie îmi face foarte mare plăcere să mă ocup de administrarea proiectului noului complex. E foarte relaxant pentru mine. 

- Tu spui că erai risipitor când erai fotbalist. Eu îmi aduc aminte că erai printre cei mai cumpătați din vestiar, adică nu erai chiar așa. Nu mi te-aduc aminte conducând ultimul model de mașină sau făcând chestii extravagante, cum fac de obicei fotbaliștii care, cum spui tu, câștigă foarte mult încă de tineri și le este greu să țină echilibrul. 
- Aveam și eu părțile în care risipeam banii. Pe gadget-uri, de exemplu. Dar da, mașini nu prea am avut. Am avut două, un Golf și un A5, care n-au fost foarte scumpe. 

- Golf-ul ăla, dacă-mi aduc aminte, l-ai și bușit destul de repede după ce l-ai luat, așa-i?
- Exact. A doua zi după ce mi-a luat carnetul. Da, depinde acum cu ce compar. Nu pot să zic neapărat că eram risipitor, dar nu aveam noțiunea banilor ... 

- Erau easy money. 
- Da. Spre rușinea mea, eu nici acum nu știu prețuri de la un supermarket. Adică, nu mă uit cât e kilogramul de roșii. 

- Adică n-ai griji atât de mărunte. 
- Da, da. Eu mă duc, iau și gata. Dar întotdeauna e loc să înveți și să te îmbunătățești ca om, să înveți lucruri care îți sunt de folos și financiar și în toate domeniile. 

- Apropo de bani, îmi aduc aminte, tot din perioada pe care ai petrecut-o la Steaua, că erai printre cei arțăgoși în vestiar când se mai întârzia cu banii. Când mai uita Gigi Becali să plătească la timp salariile, erai destul de vocal când era vorba despre drepturile tare. Te și luase la ochi la un moment dat Gigi Becali din cauza asta. 
- A fost o întâmplare simpatică și cred că n-or să se supere cei implicați că o povestesc. Eram odată la palat (n.r. - "biroul" lui Gigi Becali) într-o ședință și venise nea Giovanni Becali pe acolo. Glumea cu noi și nu știu cum a ajuns pe la mine și zice: „Aaa, uite-l pe «Bichonu'» (n.r. - porecla lui Neșu), ăsta e cel mai liniștit și cuminte băiat, că el e ardelean”, la care nea Gigi de-acolo zice: „Care cuminte? Că ăsta face cel mai urât cu banii și ne ceartă tot timpul». Da' ce să fac? Așa era felul meu de a fi. 

- Cu Gigi Becali care e relația ta acum? 
- Păi, eu cred că e o relație bună, normală. Chiar m-a ajutat anul trecut să-mi cumpăr o mașină nouă, fiindcă a mea eram cam pe butuci. Iulia și Mihai, asistentul meu, au vrut să-mi facă o surpriză de ziua mea și să caute pe cineva, un sponsor, ca să-mi cumpere o mașină nouă. 

- Costisitoare, bănuiesc, pentru că trebuie adaptată ... 
- Da, ei găsiseră ceva pe la la 60-70.000 de euro. Până la urmă am găsit una minunată, mult mai ieftină. Iar ei au ajuns la domnul Becali, care a fost deschis să o sponsorizeze și ne-a dat bani s-o luăm. Acum ne bucurăm de ea, e o mașină foarte bună, adaptată, nouă, care mă ajută să mă duc peste tot.  

- Apropo de Gigi Becali.
- Eu am învățat acum, după accident, că dacă vreau să am o viață liniștită și împăcată sufletește, trebuie să nu mă uit la defectele oamenilor, fiindcă toți avem defecte. Și eu am foarte mult defecte, dar toți oamenii au și calități și atunci, dacă reușim să vedem calitățile tuturor oamenilor, așa reușim să ne ajutăm între noi, progresăm toți și ducem lumea într-o direcție bună. Dacă am sta tot timpul să ne vânăm defectele și greșelile, atunci nu mai avem timp să facem lucruri bune. Așa-i relația mea cu toată lumea lumea, chiar și cu nea Gigi. Are foarte multe părți bune și ne bucurăm de ele, adică beneficiază foarte multă lume de bunătatea lui.  

"La Gigi Becali se vede, mai ales de când a ieșit de închisoare, că are o luptă continuă cu el însuși să devină un om mai bun. Fiindcă și-a dat seama și el în închisoare de lucrurile importante din viață și nu-i decât de apreciat această luptă pe care o ducem să devenim mai buni. Bineînțeles că toți mai și greșim, fiindcă așa e firea noastră. Avem și multe defecte, dar ideal e să să luptăm încontinuu să devenim oameni mai buni" - Mihai Neșu 

MM Stoica, salvatorul fotbalistului Neșu

- Când MM Stoica era în închisoare, ai fost și l-ai vizitat. De ce ai simțit nevoia să faci gestul ăsta? Nu mulți păstrează legăturile cu oamenii când ajung în situații din astea. 
- Hai, că mă și emoționez acum ... Fiindcă atunci când am fost eu accidentat în 2006, când am jucat în Champions League cu Real Madrid și Lyon, chiar înainte de meciul cu Real din tur mi-am rupt ligamentul colateral intern la un meci la Iași. Nedorind să pierd meciul cu Real, am vorbit cu doctorul Codorean, cu doctorul Paligora, care erau atunci la Steaua și i-am întrebat: „Eu pot să joc cu ligamentul ăsta rupt?”. Și-mi zic: „Da, dacă îți întărești mușchii din jurul genunchiului, sunt fotbaliști care au jucat așa”. Bine, ei mi-au dat exemplele unor fotbaliști care aveau picioarele de trei ori cât ale mele (râde). Zic: „Bine, dacă ei pot, hai să încerc și eu”. Lungesc un pic povestea, dar revin imediat. 

- Nu-i problemă, dă-i înainte. 
- Tot am încercat să joc cu el rupt, chiar Oli m-a încurajat să fac forță, să-l întăresc. M-au băgat până la urmă la un meci de Cupă, înainte de meciul cu Real Madrid din tur, și totul a mers bine până am dat o pasă de la jumateatea terenului, cu dreptul, și atunci am rupt și mai tare ligamentul. Am fost foarte dezamăgit și n-am mai vrut să aud nimic, de nicio recuperare, am vrut să mă duc direct la Bologna, să mă operez. Primul gând a fost să mă duc la MM în birou, să-i zic. El a fost foarte deschis, a fost alături de mine și mi-a zis: „Du-te, orice ai nevoie mă suni”. M-am dus Bologna și mi-au închiriat mașină acolo, mi-au închiriat tot. 

- Așa. 
- În cele trei luni cât am fost accidentat, mi-au plătit și primele pe care le-au luat băieții, au avut foarte mare grijă de mine. Și de-atunci sunt foarte recunoscător pentru tot. Și a mai fost o întâmplare care cred că mi-a schimbat cursul perioadei mele la Steaua. 

- Povestește-ne. 
- În perioada când era Walter Zenga antrenor, nu jucam așa de mult și, la un moment dat, am zis că vreau să joc. Eram tânăr și m-am dus tot la MM, i-am spus că vreau să joc. Și-mi zice: „Eu pot să-ți rezolv oricând să mergi să joci la Galați, dar te-aș sfătui să stai aici până la sfârșitul sezonului”. Asta era la începutul iernii, când puteai să mergi împrumut. Am ascultat gândul lui și atunci, chiar la sfârșitul sezonului, venise nea Țiți antrenor (n.r. - moment în care a început să joace). Apoi a venit Protasov, care m-a iubit ca pe propriul lui fiu. Practic, dacă eu nu ascultam de MM și plecam la Galați, cine știe ce se alegea ... adică, puțini se mai întorc la Steaua. 

- Un sfat ți-a salvat cariera, într-un fel sau altul. 
- Pentru aceste lucruri am fost foarte recunoscător și sunt și acum. Cu drag am fost să-l vizitez pe MM și a fost o vizită frumoasă, chiar ne-am adus aminte, am povestit. A fost simpatic că ne-am dus acolo și, pentru că m-am dus eu, i-au dat voie să iasă un pic mai repede în pauza în care trebuiau să iasă toți deținuții, era acolo o zonă cu mese. Ne-am dus, am stat de povești vreo oră. Iar când să plecăm, au venit toți de-acolo (n.r.- deținuții) și jumătate dintre ei erau din Oradea. Toți erau: „Mihăiță, ce faci?”, iar eu le-am zis: „Dar aici e Oradea, s-a mutat Oradea la Jilava?”. A fost o întâmplare foarte simpatică. Și acum, când vin la București, mă duc la meciuri, fiindcă îmi sunt dragi foștii colegi. MM, Făiniși (n.r. ofițeul de presă al FCSB), Cătălin maseurul, nea Fane ... Acum a fost și „Dicanu” (n.r. Nicolae Dică), sunt oameni cu care am avut... 

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Alături de MM Stoica, la ultima vizită la București / Sursă foto: Facebook

Tot clubul FCSB susține proiectul lui Neșu

- Amintiri comune.  
- ... N-am cum să nu mă duc. Am un respect și o dragoste foarte, foarte mare față de acești oameni. Cu bucurie mă întâlnesc cu ei, ne vedem și mai povestim, ne dăm și mesaje. În 2012, când a fost Reghecampf antrenor, au jucat cu Mihai Neșu Foundation pe piept, a fost o altă dovadă a dragostei lor, a lui MM și a celor care au luat decizia asta față de mine. În plus, de 4-5 ani, toată echipa și toți angajații clubului ne direcționează acei 3,5 % din impozitul pe pe salariu. Noi vedem, când ne intră banii, că-s bani foarte mulți, fiindcă ei au salarii mari și atunci din acei 3,5% se adună ceva bani.  

- Deci, practic, întreg clubul contribuie într-un fel sau altul la proiectul ăsta al tău. 
- Da, sunt deja câțiva ani. În fiecare an îi trimitem lui Cătălin Făiniși formulare, iar el se ocupă să le completeze, apoi ni le trimite. Și atunci, n-ai cum...e o legătură de prietenie și dragoste care o să fie veșnică între noi. 

- Apropo de prieteni, cred că cel mai bun prieten din fosta ta viață de fotbalist rămâne George Ogăraru, bănuiesc. El, Lovin... 
- Da, bineînțeles că ei doi sunt cei mai apropiați prieteni. Practic, Florin l-a înlocuit pe George. George a fost primul om care m-a luat sub aripa lui la Steaua și apoi, când a plecat el sau cu puțin înainte să plece el, a venit Florin Lovin, cu care m-am împrietenit foarte repede. 

- Ții legătura-n permanență cu ei?
- Da, bineînțeles. Și sunt aproape la același nivel de prietenie și cu Dries Mertens, fostul meu coleg de la Utrecht. Și el ne-a ajutat foarte mult la Fundație și a venit să mă viziteze și când eram la spital, în Olanda. Venea des să mă viziteze. Un om foarte bun.  

- Chiar voiam să te întreb dacă mai ții legătura cu cineva de la Utrecht. 
- Da, țin și acum. Aveam un gând să mergem până în Olanda la un control medical, că n-am fost de vreo trei ani, cu pandemia asta. Chiar vorbisem cu cineva de acolo din club, cu o doamnă cu care am mai ținut legătura, și-mi zicea că dacă mă duc, să facă și ei o campanie, o strângere de fonduri. 

Mihai Neșu: „Alje Schut mi-a făcut, involuntar, un mare bine”

- De Alje Schut, cel cu care te-ai ciocnit când s-a întâmplat accidentul, mai știi ceva? 
- Nu mai știu, n-am mai vorbit cu el de ceva timp. Acum câțiva ani am vorbit cu el, era atunci, poate e și acum, șeful scouterilor de la FC Utrecht.  

- Tu ai trecut peste momentul ăla, nu l-ai învinovățit. Cum crezi că a trecut el peste asta? Crezi că a scăpat de coșmaruri până la urmă? 
- Sper! Cred că i-a fost foarte greu. Am mai zis eu într-un interviu, cred că el nu știe ce bine mi-a făcut întâmplarea asta. Nu el, propriu-zis, că el n-a avut nicio vină, ci întâmplarea asta. În contabilitatea vieții mele, ce s-a întâmplat e un plus, chiar dacă la prima vedere pare ceva rău și greu de dus. Dar eu sunt convins că la sfârșitul vieții, când vom trage linie, cred că o să fie cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. A avut o turnură foarte drastică asupra vieții mele, m-a ajutat să am o viață bună acum. Știu că lui i-a fost foarte greu atunci, după accident, dar acum sper să să fi trecut peste asta, are și el o familie frumoasă. Eu niciun gând n-am avut atunci, după accident, să învinovățesc pe cineva pentru ce mi s-a întâmplat. 

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Pe vremea când juca la Utrecht, în Olanda / foto: Raed Krishan

- Ai așa, o doză ușor inexplicabilă de bunătate și de acceptare ... 
- Așa a fost să se întâmple. E clar că n-a avut nicio vină. Așa a fost să fie! Primii ani au fost grei, normal, că nu voiam să accept. Dar nu dădeam vina ... deși eu eram supărat, cum am zis, pe mulți oameni și pe multe lucruri, dar nu, nu și pe el. În jurul meu eram supărat pe tot felul de situații, dar era numai din cauza mea, că oamenii din jur n-aveau nicio vină, ei voiau numai să mă ajute. 

- Apropo de amintiri comune, îmi aduc aminte că la două sau trei zile după ce ai venit la Steaua, în noiembrie 2000, ai avut o accidentare foarte gravă, provocată de Stelian Carabaș la un antrenament.
- Da, m-am întâlnit cu el. A fost întâmplarea aia, dar ce să faci? A fost demult. Și atunci, am trecut peste ea destul de repede. 

- Asta încercam să-mi explic. Cum ai reușit să treci peste momente din astea atât de complicate, fără să acuzi sau să judeci pe cineva? Îmi aduc aminte că atunci, la accidentarea gravă cu Carabaș, te-am sunat la vreo 2 zile, erai internat la Spitalul Militar Central, și ai spus că n-are nicio vină omul, că s-a întâmplat...Cum poți să fii atât de pozitiv? 
- Păi, ți-am zis, așa a fost să fie, așa am simțit. Chiar m-am bucurat atunci că a venit să mă viziteze la spital și mi-a adus biscuiți și dulciuri. Așa și acum, m-am bucurat să ne revedem. Atunci era și dorința mea foarte mare de a confirma la Steaua, eram la început, nici nu împlinisem 18 ani. Nici nu semnasem contractul, noroc cu bunătatea lui nea Piți, putea să zică „Aaa, ți-ai rupt piciorul, la revedere!”. 

- A ținut tare mult la tine Pițurcă în perioada aia. Atunci a fost atât de supărat pe Carabaș încât în câteva luni l-a cam făcut pachet pe om, acuzându-l că... 
- Da, păi nea Piți avea niște reguli foarte drastice la care ținea, care l-au caracterizat și i-au adus performanțele astea mari la echipa națională. Practic, de când n-a mai fost el la echipa națională... E ultimul care ne-a calificat la turnee finale, fiindcă regulile acestea ne țineau în frâu foarte bine. Da, nu pot să fiu decât recunoscător pentru faptul că m-a adus la Steaua. 

- Și pentru că ți-a schimbat postul. Te-a adus ca mijlocaș central, nu? 
- Da, exact. A văzut că nu mă descurc așa de bine și nu pot să ajung la un nivel foarte înalt de performanță ca mijlocaș central și mi-a schimbat postul. Practic, dacă mergem tot pe firul ăsta, uite, văd foarte multe momente... 

- Descoperi bunătate în fiecare om. 
- Da, au fost foarte mulți oameni care mi-au direcționat această carieră de care, până la urmă, eu sunt mulțumit. Cât am jucat? Vreo 10 ani că, practic, la 18 ani mi-am revenit cu piciorul și am semnat contractul cu Steaua. La 28 de ani m-am accidentat, deci 10 ani de fotbal profesionist. Sunt mulțumit! 

Neșu, versiunea lui despre agresivitate

- Tu ai fost un fotbalist bun, dar rău, în sensul de arțăgos, adică erai foarte implicat fizic pentru cât de fragil erai. Era asta o metodă de a-ți depăși limitele, de a arăta că n-ai limite, totuși? Deși erai cât un țâr, intrai în orice gard, puneai capul în gheată, cum se spune. 
- Nu pot să-mi dau seama.... Și acum e pentru mine destul de inexplicabil de ce mi-am schimbat stilul. Când eram junior, în Oradea, eram așa, mai bătăios, dar nu eram chiar atât de agresiv cum am devenit după accidentare (n.r. - cea la picior, de la începutul carierei). După ce mi-am revenit, am avut stilul ăsta mai agresiv, în care câteodată chiar mai exageram un pic, chiar și la antrenamente. 

Mihai Neșu, la episodul #8 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre sport și viață, despre credință și acceptare: „Am fost foarte supărat pe Dumnezeu. Dar apoi am realizat că totul are un sens. Și acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele”

Neșu a fost unul dintre cei mai aprigi fundași stânga din fotbalul românesc / foto: Cristi Preda

- O dată la câteva meciuri, tu îți spărgeai capul și suporterii glumeau, ziceau: „Neșule, pune-ți bandajul ăla de la bun început, că oricum ajungi să-ți spargi capul”. Da, erai foarte, foarte bătăios. 
- E posibil ca, prin faptul că eram destul de firav și având acea accidentare, să-mi fi creat un un soi de autoapărare încercând să fiu așa, mai dur, să îi sperii pe adversari. Ăsta a fost felul meu. Practic, felul ăsta m-a făcut să fiu apreciat de suporteri... 

- Foarte apreciat! 
- ...și de cei din România, și de cei din Olanda, iar asta nu poate decât să să mă bucure.

 - Apropo de suporteri, hai să ascultăm ceva și să te întreb dacă dacă ți-e dor de fotbal în vreun fel sau altul (n.r. - e redat un videoclip în care suporterii îi scandează numele pe stadion). Visezi vreodată că ești pe gazon și galeria îți scandează numele? 
- Nu, acum nu mai visez. Dar m-am bucurat de aprecierea lor și le mulțumesc. Cel mai mult m-a impresionat acea coregrafie de la meciul cu Twente, când mi-au făcut chipul în peluză. A fost foarte emoționat și nu pot decât să le fiu recunoscător. 

Mihai Neșu: „Nu vreau să vorbesc despre Steaua vs FCSB”

- Apropo de suporteri și de faptul că George Ogăraru îți este unul dintre cei mai buni prieteni. Tu ai rămas alături de FCSB, într-un fel sau altul, și de oamenii care sunt aici. Pe el, viața l-a dus în altă zonă, este la CSA Steaua. Discutați vreodată despre schisma asta? Sau cum o vezi tu? O vezi rezolvabilă?
- Sincer, nu vreau să dau gândul meu. Am și eu o idee despre această situație, dar orice gând zic supără pe cineva, dintr-o parte sau din altă parte, și n-are rost. Eu am fost și la stadion în Ghencea, sunt alături și de George, care se luptă acolo, la academie, să facă lucruri minunate, să implementeze modelul Ajax. Îmi arată ce face, se implică foarte mult și îmi place că e așa dedicat în munca asta cu copiii. Oprița încearcă și el, acolo, dar momentan, din păcate, legislativ nu poți să faci mare lucru acolo, dar eu sunt alături de foștii mei colegi, indiferent de situația asta. Dar nu vreau să vorbesc despre ideea mea în problema asta, fiindcă se fac apoi atâtea interpretări și se supără unul, se supără altul, chiar dacă poate nu vrei să superi...  Dar ce rost are să ne supărăm? Eu vreau să fim prieteni cu toții. Știți ce-i trist? 

- Ce?
- Că sunt două Steaua, două Craiova, șapte Dinamo, trei Rapid. Asta-i trist! Asta arată că nu e unitate, că oamenii nu sunt uniți. Nu numai la Steaua, e o chestie generală. A, să nu mai zic că sunt 3 Timișoara sau câte sunt.  Asta dă dovadă că, probabil, avem o mândrie de-asta exagerată, în care ținem de adevărul nostru, dar până la urmă nu știm care-i adevărul și din cauza asta suferă... Suferim toți de situația asta care e la atâtea cluburi. Și, în mare, suferă și fotbalul românesc, că dacă am fi uniți, dacă din toate aceste echipe ar fi doar câte una, s-ar aduna cei mai buni din toate și altfel ar fi nivelul, banii s-ar aduna și ei de la toți și ar fi mai mulți. Dar asta e situația, îmi pare rău... Și nu numai de FCSB și CSA. De toate, și de Dinamo, și de Rapid. E trist. Asta dă dovadă de dezbinare în poporul român, până la urmă, că-i problema asta în toată țara, nu numai în fotbal. 

- Adică spune ceva despre noi în general, ca oameni, nu doar ca microbiști? 
- Da, din păcate. Ar fi bine să devenim mai buni. 

- Hai să încheiem cu un reminder, cu un mesaj spus de către tine încă o dată către toți cei care ar putea să ajute inițiativa ta cu donații. Te rog, spune tu încă o dată de ce ar trebui ca oamenii să doneze, să întindă această mână de ajutor către copiii cu dizabilități?
- Păi, noi credem că e foarte mare nevoie, în foarte multe domenii, medical și numai, de sprijin și cu atât mai mult în domeniul neurologic, unde sunt foarte mulți copii cu dizabilități care au nevoie de foarte mulți bani pentru a reuși să facă terapii constant. Și noi, prin ceea ce facem, prin complexul pe care-l construim, încercăm să le oferim la prețuri cât de mici putem o continuitate, să poată să își permită să facă încontinuu terapii cu gândul și cu speranța la o viață cât mai independentă. Și de asta avem nevoie de sprijin, fiindcă noi nu dispunem de resurse financiare necesare, nu putem să le oferim tot fiindcă bugetul nostru se împarte astfel: 25% contribuția părinților și 75% donații și sponsorizări. 

- Continuă. 
- Tot ce am făcut până acum, în acești șapte ani, am făcut, slavă lui Dumnezeu!, datorită oamenilor buni care au avut încredere în proiectul nostru și ne-au ajutat să ajutăm și noi la rândul nostru atâția copii. În continuare, îi rugăm pe cei care au încredere în proiect să-l studieze, să se uite, că acum l-am tot arătat în multe intervenții la TV și la radio, se poate vedea și pe pagina Mihai Neșu Foundation, și pe Facebook, și pe Youtube, unde avem un videojurnal. Îi rugăm să ne ajute, fiindcă e nevoie și cel mai simplu mod de a ne ajuta este să ne trimită un SMS cu cuvântul CRED la 8844, să doneze 2 euro, să reușim să terminăm și să ducem mai departe această dorință de a ajuta. 

Vezi și: 

Emil Grădinescu, la episodul #7 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre viața de comentator, pățanii pe stadioane și controverse fără sfârșit: „Un comentator bun n-ar trebui să se teamă de tăcere. Oamenii trebuie să audă și ambianța”

INTERVIU Cristian Tudor Popescu, apariție de marcă în episodul #5 din podcastul „Profu' de Sport” » Interviul integral cu CTP, despre problemele sportului românesc, Popovici și Hagi, Halep și Nadal, Orban și Putin

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă