Libia are în sfârșit oportunitatea de a reveni pe calea dreaptă, a stabilității

1 lună in urmă 1

La data de 5 februarie, după luni de discuții și negocieri, fumul alb și-a făcut apariția la Geneva. Acesta anunța formarea unui nou guvern de unitate națională în Libia, rezultatul celei de-a doua runde de vot al Forumului Libian pentru Dialog Politic (FLDP) reunit sub egida Organizației Națiunilor Unite. Noul cabinet este responsabil în primul și în primul rând de conducerea țării către alegerile generale stabilite pentru luna decembrie a acestui an și de la care se așteaptă să reprezinte încununarea eforturilor diplomatice și politice din ultimii ani. Cu toate acestea există suspiciuni cu privire la viabilitatea noului guvern și la capacitatea acestuia de a păstra un mediu de relativă stabilitate în Libia.

Instabilitatea post-Primăvara Arabă și reîntoarcerea la război civil

Intervenția militară condusă de NATO în 2011 a dus în cele din urmă la căderea regimului condus de Muammar al-Qadhafi după 42 de ani de dictatură. Din păcate lipsa unui plan de partea comunității internaționale în ceea ce privește Libia și tranziția spre democrație în perioada următoare schimbării de regim a aruncat țara nord-africană în haos. Instabilitatea a persistat în ciuda eforturilor confuze de a direcționa Libia pe calea democratizării prin organizarea de alegeri la mai puțin de un an de la uciderea lui al-Qadhafi de către rebeli. Acțiuni violente cu caracter sectar, acte de vandalism și distrugere a patrimoniului cultural, atacul asupra consulatului american din Benghazi, soldat cu uciderea ambasadorului Statelor Unite J. Christopher Stevens, și blocajele politice au reprezentat natura situației din Libia post-Qadhafi.

Momentul cheie avea să vină în vara anului 2014 când au fost organizate alegeri pentru un nou corp legislativ, Camera Reprezentanților, care urma să preia atribuțiunile coruptului și ineficientului Congres Național General (CNG) format în 2012. Rezultatul alegerilor a stârnit furie în rândul partidelor islamiste care nu au recunoscut noua instituție, iar suporterii înarmați ai vechiului CNG au ocupat capitala Tripoli forțând noul parlament să se relocheze în orașul-port Tobruk. Din acel moment, Libia avea să fie cuprinsă de un război civil sângeros între două parlamente rivale care va atrage numeroase intervenții regionale și internaționale în sprijinul diferitelor facțiuni implicate în conflict.

Mai mult decât atât, în martie 2015, Khalifa Haftar, oponent al lui al-Qadhafi reîntors în Libia în 2011 din Statele Unite ale Americii unde dobândise inclusiv cetățenie americană, este numit în funcția de comandant al Armatei Naționale Libiene care avea să se rupă pe parcursul aceluiași an de armata libiană, controlată de Guvernul de Acord Național, recunoscut de către comunitatea internațională drept unica autoritate executivă legitimă în Libia și format în urma unei inițiative conduse de ONU, și să intre în conflict cu aceasta.

Instabilitatea din Libia a atras intervenția unor numeroase puteri regionale și internaționale care au accentuat condițiile deja precare și nefavorabile democratizării în țara de la Marea Mediterană. Emiratele Arabe Unite au devenit probabil cel mai important susținător al lui Khalifa Haftar sprijinindu-l financiar și militar. Rusia și-a detașat armata de mercenari ai companiei private Wagner Group, deținută de un oligarh apropiat lui Vladimir Putin, în sprijinul Armatei Naționale Libiene. Nu în ultimul rând, Egiptul a decis să se implice militar în conflictul din țara vecină sub pretextul riscului crescut de răspândire a activităților teroriste din Libia. Nu în ultimul rând, Haftar a beneficiat de suport tacit din partea Statelor Unite și Franței, în timp ce fluxul de armament este în continuare scăpat de sub control în ciuda unui embargo impus de ONU și monitorizat deficitar de o misiune navală a Uniunii Europene.

De cealaltă parte a baricadei, Guvernul de Acord Național condus până recent de Fayez al-Sarraj și recunoscut de comunitatea internațională a beneficiat de sprijin mai degrabă diplomatic decât militar. Turcia a fost probabil principalul furnizor de forță armată către guvernul libian, lucru care probabil a facilitat rezistența în fața ofensivei conduse de Haftar pentru cucerirea capitalei Tripoli ce a durat mai mult de un an și a luat sfârșit oficial printr-un acord de încetare a focului semnat în octombrie 2020. Ankara s-a alăturat Qatarului și Italiei, ambele sprijinind prin acțiuni diplomatice guvernul lui al-Sarraj.

Consiliul prezidențial: probleme și provocări

Semnarea acordului de încetare a ostilităților în octombrie anul trecut între Khalifa Haftar și Fayez al-Sarraj a oferit un moment de avânt în dialogului politic inițiat de Organizația Națiunilor Unite cu scopul soluționării conflictului. În noiembrie a avut loc, în capitala Tunisiei, o întâlnire a Forumului Libian pentru Dialog Politic, o formațiune care aduce la un loc 75 de reprezentanți ai celor două tabere rivale împreună cu câțiva independenți. Negocierile au decurs în mare parte lin sub abila conducere a reprezentantului special al ONU în Libia, Stephanie Williams, iar membri delegațiilor au decis asupra formării unui consiliu prezidențial. Săptămâna trecută au fost aleși drept șef al acestui consiliu Mohamed Yunus al-Menfi, diplomat de carieră, și Abdul Hamid Mohammed Dbeibeh în funcția de prim-ministru care are la dispoziție trei săptămâni pentru a forma un guvern interimar. Celelalte două funcții de adjuncți din cadrul consiliului sunt ocupate de Abdullah al-Lafi și Musa al-Koni, reprezentanția ai regiunii vestice și, respectiv, sudice a Libiei.

Deși alegerea unui consiliu prezidențial ca urmare a lunilor de negocieri din cadrul FLDP poate fi interpretată drept o reușită majoră, o privire mai atentă ne poate da motive de îndoială cu privire la perspectivele de viitor ale nou-creatului consiliu care, alături de guvernul ce urmează a fi format, se va confrunta anul acesta cu presiuni și șanse de a eșua în păstrarea unui mediu politic și militar calm până la data stabilită pentru alegeri generale.

În primul rând, există numeroase divergențe între membri consiliului prezidențial. Dbeibeh este cunoscut drept un apropiat al regimului de la Ankara cu numeroase afaceri dubioase în Turcia. A menținut, de asemenea, legături foarte strânse cu regimul lui al-Qadhafi în perioada căruia a beneficiat de pe urma rețelelor de clientelism și a fost implicat în acte de corupție. Pe de altă parte, al-Menfi este cunoscut pentru înclinațiile sale ideologice accentuate și alinierea cu numeroși politicieni libieni islamiști. Mai mult decât atât, nu este un reprezentant al curentului politic dominant în estul țării, regiune pe care, teoretic, ar trebui să o înfățișeze. În aceste condiții, lipsa unei visiuni politice comune în cadrul consiliului prezidențial va duce foarte probabil la disensiuni și blocaje care au capacitatea să amâne alegerile programate la finalul anului acesta.

În al doilea rând, o mare parte din cei 75 de membri ai delegației care a votat în alegerea noului consiliu au fost aleși de către ONU pentru a asigura reprezentarea anumitor părți sau segmente ale populației sau pentru a acomoda interesele unor puteri externe. Acest lucru duce însă la o lipsă de legitimitate în rândul populației și în special în zonele centrală și de est aflate sub controlul armatelor și milițiilor conduse de Khalifa Haftar. În plus, votul nu a fost neaparat pentru lista Menfi-Dbeibeh ci mai degrabă unul împotriva listei dinozaurilor politici Aqila Saleh și Fatih Bashagha, doi politicieni influenți care au reușit în ultima perioadă să-și întoarcă proprii susținători împotriva lor și care, pe plan intern, sunt principalii pierzători ai procesului coordonat de ONU.

Nu în ultimul rând, poziția lui Khalifa Haftar este deosebit de importantă în ceea ce privește stabilitatea următoarelor luni de zile, cruciale pentru alegerile din decembrie. Cu siguranță nu ne putem aștepta ca acesta să îmbrățișeze noul consiliu prezidențial și probabil că nu ar face acest lucru nici chiar dacă acesta ar fi alcătuit din oamenii perfecți pentru simplul fapt că are nevoie de dușmani în vest pentru a-și păstra sprijinul în rândul populației din vastele arii pe care le controleaza în estul țării și partea centrală a Libiei. În același timp, o nouă ofensivă militară fără sprijin extern este destul de puțin probabilă în condițiile în care atât Egiptul cât și Franța sunt principalii pierzători în ecuația FLDP, primul având acum nevoie să-și refacă strategia cu privire la Libia în timp ce a doua se află în fața unui consiliu prezidențial și guvern în viitorul apropiat extraterestre și mai apropiate de Turcia prin intermediul prim-ministrului Dbeibeh.

Care ar trebui să fie prioritățile consiliului prezidențial?

În ciuda numeroaselor probleme cu care se confruntă Libia la momentul actual, consiliul prezidenția condus de al-Menfi și guvernul noului prim-ministru Dbeibeh va trebui să se concentreze asupra celor mai presante chestiuni pe termen scurt fără de care alegerile din decembrie anul acesta vor fi amânate datorită izbucnirii unor noi valuri de violență. În primul rând, guvernul trebuie să deschidă un canal de dialog cu principalii actori din estul țării pentru a-i asigura că punctele de vedere și interesele le sunt luate în considerare pe parcursul procesului decizional. În aceste condiții, al-Menfi, spre exemplu, poate deveni mai implicat în chestiunile regiunii de est a Libiei în calitatea sa de reprezentant al zonei și ar trebui să conducă întâlniri cu toate părțile interesate, inclusiv Aqila Saleh și Khalifa Haftar.

În al doilea rând, este crucial ca în formarea noului guvern să se aibă în considerare numirea de miniștri din toate regiunile țării în vederea evitării dezechilibrelor politice care pot duce la manifestări violente din lipsă de reprezentare și participare în activitățile executivului. În euforia de după alegerea sa în funcția de prim-ministu, Abdul Hamid Dbeibeh a declarat că “guvernul va fi format din tehnocrați” însă imediat a adăugat că “oricine s-a dovedit eficient [în guvernele precedente] se va regăsi în echipa guvernamentală.” Mai mult decât atât, Dbeibeh a anunțat înființarea unor “comitete de reconciliere între oameni, triburi și secte rivale” concluzionând prin afirmarea menținerii unei relații de solidaritate cu Turcia și jurând să reconstruiască Libia. Dacă cele spuse sau promise de influentul businessman din Misrata vor fi într-adevăr puse în aplicare rămâne de văzut în următoarele luni.

Nu în ultimul rând, stabilitatea și menținerea securității în Libia în următoarea perioadă este într-o bună măsură responsabilitatea puterilor externe implicate în țara bogată în petrol, în special Emiratele Arabe Unite, Turcia și Rusia. În calitatea lor de principali sponsori și distribuitori de armament către cele două principale tabere, acestea vor trebui convinse să renunțe la practicile anterioare. În acest sens, măsurile pentru implementarea embargoul introdus de către Consiliul de Securitate al ONU prin rezoluția 1970 din 26 februarie 2011 trebuie intensificate. Până la ora actuală, atât eforturile Organizației Națiunilor Unite cât și cele ale Uniunii Europene s-au dovedit total ineficiente, lucru ce a permis înarmarea aproape fără nicio problemă a diverselor miliții și grupări implicate în războiul civil. În același timp, aceasta a permis continuarea ostilităților și prelungirea conflictului armat între diferite facțiuni.

Așadar, încununarea lunilor de negocieri intense conduse de Organizația Națiunilor Unite prin intermediul reprezentantului special al ONU în Libia Stephanie Williams prin alegerea unui consiliu prezidențial, care va conduce țara în drumul către alegerile generale programate pentru luna decembrie a acestui an, este departe de a fi un succes. Desigur, faptul că s-a reușit implementarea și susținerea unui acord de încetare a ostilităților între Guvernul de Acord Național și forțele conduse de Khalifa Haftar precum și numirea consiliului prezidențial și a unui prim-ministru care va forma un nou guvern sunt reușite semnificative în procesul de pace. Cu toate acestea, divergențele în rândul membrilor consiliului, lipsa de reprezentare și legitimitate în rândul unor segmente ale populației și poziția lui Khalifa Haftar pot pune foarte mari probleme fragilei stabilități și au capacitatea de a bloca eforturile noului guvern de a adresa anumite chestiuni cruciale care, odată rezolvate sau măcar ținute sub control, pot asigura liniștea pe parcursul următoarelor luni până la alegerile din decembrie.

Concluzie

În concluzie, în anul 2011 când Consiliul de Securitate al ONU mandata pentru prima dată în istorie NATO să conducă intervenția militară în Libia, principalele puteri internaționale, care au luat parte la acțiunea militară ce a dus la sfârșitul a 42 de ani de dictatură marca al-Qadhafi, nu aveau niciun plan pentru Libia. Lipsa de strategie și implicare din partea acestora în era post-Qadhafi a condus la eșecul tranziției țării nord-africane spre democrație și la scurt timp, lupta pentru putere a dus la izbucnirea unui nou și sângeros război civil care continuă până în ziua de azi.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă