Jurnal de premiere. Doua piese, Niște fetee si Villa Dolorosa

1 lună in urmă 34

1.La umbra fetelor cândva în floare

Niște fete, piesa dramaturgului american Neil LaBute, a intrat în repertoriul nostru teatral în urmă cu exact zece ani. A fost montată în premieră pe țară, grație traducerii lui Bogdan Budeș, de regizorul Cristi Juncu într-un spectacol pentru a cărui realizare și-au unit eforturile Teatrul George Ciprian din Buzău și Fundația bucureșteană Catharsis.

În caietul-program al montării-princeps, Cristi Juncu a publicat un text mustind de inteligență și de umor în care, între altele, făcea observația plină de miez că nu întâmplător pe unicul personaj masculin din piesă îl cheamă Guy. E carevasăzică, un tip. Guy e ceea ce se cheamă un bărbat frumos, descurcăreț, cu multe succese sentimentale la activ, care a frânt la viața lui multe inimi. A fost un student bunicel, a devenit profesor de literatură, însă momentan visează mult mai mult decât o carieră didactico-pedagogică. Vrea să devină scriitor. A publicat deja câteva povestiri și nuvele în care a pus și câte ceva din viața lui de infailibil cuceritor, dar și din aceea a victimelor sale. Puțin păsându-i că în felul acesta le mai rănește încă o dată pe bietele fete. Care, după părerea lui, au rămas pe mai departe în zona articolului nehotărât. A indefinitului niște.

Guy a ajuns la momentul în care plănuiește să se facă băiat cuminte, să se așeze și el la casa lui. Să se însoare. Numai că, înainte de a face marele pas, se gândește să întreprindă un turneu prin felurite mari orașe din Statele Unite acolo unde trăiesc o parte dintre fostele lui iubite. Cele ce s-au clasat într-un original top five. Pe care le invită în camere de hotel pentru ceea ce ar putea să fie explicațiile finale. Lucrurile îi ies relativ bine în cazul întâlnirii cu Sam (Delia Bălașa), rămasă pe mai departe timidă, ultrasensibilă și care nu se simte chiar foarte confortabil în momentul în care se întâlnește cu cel pentru care a plâns și a suferit. Mai departe însă Guy (remarcabil interpretat de Theo Marton) pierde din ce în ce mai mult teren. Este pus în oarece încurcătură atunci când se întâlnește cu expansiva Tyler (Dana Pancu), este aproape pus la colț de Lindsay, femeia matură, cinică, care vine însoțită de soțul ce o așteaptă totuși în mașină, personajul luând cu sine numai dorința răzbunării (Gabriela Bacali). Dezastrul demersului lui Guy se amplifică în clipa în care Reggie (Georgiana Ghergu) îl domină total pe bărbatul ce credea că va ieși învingător din această recapitulare a succeselor de odinioară și ajunge la punctul culminant în clipa întâlnirii cu Bobbie (Steliana Bălăcianu). Fata care îl caracterizează cel mai bine, îl confruntă cu cea mai mare ticăloșie pe care a comis-o și, în plus, îl umilește arătându-i cât e de ridicol. Demonstrându- i astfel lui Guy că orice naș își are nașul. Sau, dacă ținem cont de faptul că în arborele genealogic al lui Neil LaBute sunt și niscaiva rămurele franceze, dovedindu-i adevărul zicerii à trompeur, trompeur et demi.

Piesa lui Neil LaBute a fost montată la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș de regizoarea Laura Moldovan. Pesemne o admitoare consecventă a dramaturgului american de vreme ce tot ea a pus deja în scenă Autobahn la Teatrul de Nord din Satu Mare și Fat Pigg la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați. Regizoarea a valorat și situațiile dramatice, și replicile mustoase ale scrierii, a operat necesarele diferențieri tipologice, dar și de situații dramatice, a conferit personalitate fiecăreia dintre cele cinci secvențe ale spectacolului. Nimic nu este suprasolicitat, nimic nu este tras de păr, nimic nu e nici leneș și nici leșios. Laura Moldovan a identificat o soluție simplă în vederea asigurării trecerii de la o scenă la alta. A apelat la câteva inserturi video al căror rost este acela de a preciza locul întâmplării, a recurs la un personaj inventat- o cameristă (Dorothea Moldovan)- care mai modifică câte ceva din aspectul camerei-standard de hotel în care se consumă întâlnirile (scenografia : Irina Chirillă). Regizoarea l-a distribuit în generosul rol al lui Guy pe Theo Marton care este exact ceea ce trebuie. Actorul știe ce și cum să facă pentru ca personajul ce i-a fost încredințat să se comporte asemenea unui foarte bun șahist care plănuiește cu rigoare fiecare mutare. Până în clipa în care se dovedește că Guy s-a supraestimat. Și continuă să o facă. Crede că ar avea la orice soluție. Nu își dă seama că lucrurile nu stau deloc astfel. Că fetele acelea nu sunt tocmai niște gâsculițe. De aici și marea lui decepție din final.

Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania Liviu Rebreanu

NIȘTE FETE de Neil LaBute

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Laura Moldovan

Scenografia: Irina Chirilă

Distribuția:

Bărbatul -Theo Marton

Sam – Delia Bălașa

Tyler – Dana Pancu

Lindsay – Gabriela Bacali

Reggie – Georgiana Ghergu

Bobbie – Steliana Bălăcianu

Camerista – Dorothea Moldovan

2.Resturi de familie și de sentimente

Personalitate de prim rang a literaturii dramatice germane contemporane, autoare a unui consistent portofoliu de texte, multe dintre ele comisionate și deloc puține premiate, Rebekka Kricheldorf îmbogățește repertoriul nostru teatral cu piesa Villa Dolorosa remarcabil tradusă de Ciprian Marinescu, la apreciabile cote de profesionalitate montată de regizorul Theodor- Cristian Popescu pe scena Naționalului târgumureșean.

Scrierea Rebekkai Kricheldorf surprinde trei aniversări ratate din viața unei tinere numită Irina. Aniversări care sunt astfel nu numai fiindcă din felurite motive s-au limitat la condiția de petreceri doar cu “neamuri”, cum repetă cu obstinație de fiecare dată aniversata. Neamurile fiind Olga, Mașa și Andrei. E vorba, așadar, despre o succesiune de trei secvențe din viața a patru personaje trăitoare în Germania contemporană, personaje ale căror părinți au avut năstrușnica idee de a le boteza cu prenumele urmașilor generalului Prozorov din celebra piesă Trei surori a lui Anton Pavlovici Cehov.

Dar să fie oare doar această idee de sorginte literară vinovată de faptul că Irina e condamnată la condiția de veșnică studentă și nehotărâtă, și întârziată ? Doar numele să explice faptul că încă tânăra, dar cinica Irina se complace în condiția de ascultătoare plictistită de muzică experimentală căreia nu îi iese nici măcar planul de a se căsători cu un oarecare Jens, un bărbat ales la întâmplare, un nou Tuzenbah despre care fetei i-a scăpat detaliul că omul are deja nevastă ? Sau că Olga, profesoară fără vocație, obosită, săturată până peste cap și de elevi, și de colegi, devenită faute de mieux și cam fără vrerea ei directoare de școală se va dovedi incapabilă de a evada din casa părintească, loc în care cumnata ei, Janine o supune tuturor umilințelelor posibile deși, de la un moment dat încolo, are leafa triplată ? Olga creată de Rebekka Kricheldorf nu are nici cea mai mică urmă din restul de entuziasme de care face dovadă predecesoarea ei cehoviană la începutul piesei. Și oare tot blestemul numelor să își spună cuvântul atunci când devine cum nu se poate mai clar că Mașa va rămâne condamnată la a trăi pe mai departe alături de insipidul Martin, după ce Georg, directorul unei firme de ambalaje, alter-ego al lui Versinin, nu își va ține promisiunea de a da divorț și va pleca la un post nou tocmai în Suedia, țară a cărei climă i-ar putea fi mai favorabilă soției lui, ființă cu constante, repetate, teatrale intenții suicidare ? Același blestem al numelui să îl împiedice pe Andrei să profite de o rezidență literară cu care a fost recompensat conceptul său de roman care indubitabil nu se va materializa vreodată ? Doar numele pe care le poartă să fie vinovate de faptul că Olga, Mașa, Irina, Andrei aproape că acceptă fără să crâcnească viața trăită sub însemnele interdicțiilor generalizate impuse de Janine, o Natalia Ivanovna cu mentalități și atitudini de gardiană, dacă nu cumva chiar de comandant de lagăr ? Să fi nutrit oare autoarea germană intenția de a pune la îndoială capacitatea ființei umane de a scăpa de blestemul numelor, o capacitate sugerată de Shakespeare în celebra întrebare Un nume, ce-i un nume ?, sau să fie vorba despre faptul că Rebekka Kricheldorf ne arată că fiecare dintre noi contribuim vârtos la propria nefericire, găsindu-ne pentru aceasta nenumărate scuze ?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă