Jim Jarmusch The Dead can’t die Netflix/ Un hohot de o să vă iasă hypermarketul pe nas, zombi care sunteți

2 luni in urmă 26

VIAȚA N_ARE SENS. MISTO!

Alt ritm. Un horror care se lălăie falnic. Un film plin de zombi care umblă lacomi după produsele lumii de hyperconsum. Un horror care-n final obosește de atâta metafilm. Jim te “seduce”, apoi te abandonează. Așa cum face și lumea asta zilnică a publicității-consumului-tâmpelii. ​Jim Jarmusch The Dead can’t die Netflix.

Mamă, este cu Bill Murray, cu Tom Waits, cu Iggy Pop și cu extraterestra aia de Swinton. Și-mi place filmul vreo treisferturi. Bill Murray este polițistul înțelept, dar stingher în ale imaginarului horror. Tom Waits este pustnicul care stă-n pădure, fură câte-o găină și vede lumea de la distanță. Pe Iggy îl găsim sub forma zombi-ului obsedat de cofeină. Swinton dă cu maceta ei în zombi. The Dead can’t die își îngheață personajele într-o singură atitudine. Eroii nu evoluează. Cum să evoluezi dacă stai cu nasul doar în mâncare și pe net? Consumul te iubește, consumul te omoară.

Zombi este zombi, este plin de zombi. Jim Jarmusch nu inovează. Are loc o invazie de zombi într-un sătuc. Vai și amar. Jim Jarmusch îți dă hohot și de gândit când auzi ce spun zombii ăștia. Pronunță cuvinte ale societății de hyperconsum. Cafea, internet, bluetooth, Chardonnay, Snickers.

Aici Jarmusch este delicios. Niște morți care se ridică din morminte și sunt obsedați de mărcile lor preferate de produse. Morții noștri de ieri, de azi care au rămas fixați pe anumite tabieturi de consum. Ești zombi în viață, umblând după produse ale plăcerii, rămâi și pe lumea cealaltă tot un consumator.

Jim ne dă Hyperconsum fără sfârșit. Dambla consumistă fără odihnă. Nu zombi bântuie de fapt, bântuie stafia consumismului. Ne încântă, ne mănâncă, ne face fixiști cu produse delicioase, implantate ca cipurile în creier. Nu noi ne locuim trupul, ci toxicele produse devin ființa noastră. Și, normal, nu mai scăpăm de consumism nici în mormânt, nici la resurecția de apoi.

Suntem noi acești zombi reînviați care urlă după obsesiile lor mereu lacome.
Și o soluție este să fii extraterestru, cum este fata de la Casa funerară, interpretată de Swinton. Cum e Musk sau ăla cu racheta Virgin. Să fii om în balamucul ăsta este un non sens. Adică, om=socializare. Te calcă în picioare prostia sau consumismul.

O altă soluție este să-ți iei câmpii în pădure. Să trăiești în nămol să jupoi un pui, un iepure și să iei distanță față de orice tip de încadrare, încorporare, socializare.

În cer sau în pădure, zice ficțiunea lui Jarmusch că ar mai fi scăpare de acest iad al lăcomiei. O să vă râdeți la acest jarmuschian. Cu un cântec vesel să-ncheiem:

O să hohotiți de o să vă iasă hypermarketul pe nas. Bine, acum nu toți avem cultura lui Jim Jarmusch, nu? Atunci mulți n-o să hohotiți. Dar nici n-o să vă înțelegeți soarta. E Jim Jarmusch The Dead can’t die, acum pe Netflix.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă