Industrializarea – succes sau eşec? Tinerii trebuie să ştie adevarul, să nu mai repete greşelile trecutului

3 săptămâni in urmă 15

După al doilea Razboi Mondial, România, ca stat învins (cu toate că a întors armele şi soldatii români au luptat până la Banska Bystrica împotriva Germaniei naziste), intrând sub ocupaţia sovietică “eliberatoare”, a avut de suferit enorm pe mai multe planuri. Pe lângă despăgubirile de război pe care sovieticii, cu tupeul învingatorilor, le-au cerut şi primit prin guvernul instalat după măsluirea alegerilor din 1945 - dr. Petru Groza- ca în toate ţările ocupate de ei, au mai demontat şi transferat în URSS, fabrici întregi, parte a industriei firave, construită de afacerişti vizionari, ca Max Auschnit sau Nicolae Malaxa, înainte de război.

Citeste toate textele scrise de Doru Sinca pentru Ziare.com

Până în 1958, în fiecare an, cote de petrol, minereuri, metale grele, grau, porumb, legume, carne, conserve, erau rechiziţionate prin Ministerul Colectărilor, desfiinţat în 1957, fiind expediate in URSS în contul despăgubirilor de război, care nu se mai terminau.

După 1958, a început o revigorare a sectorului metalurgic şi s-au pus bazele unor noi obiective ale industriei constructoare de maşini. Era nevoie de tractoare pentru agricultură, pluguri, utilaje grele pentru îmbunataţiri funciare, infrastructură, exploatări miniere de suprafaţă şi subterane.

Raţiunea industrializării României ca principiu, nici acum nu cred că era proastă sau neadecvată structurii poporului nostru. Felul în care a fost aplicată…

Dupa 1965, dezvoltarea industrială a devenit prioritatea principală pentru toţi responsabilii vremii. Au fost dezvoltate multe zone, care până atunci nu aveau şanse să ofere de lucru localnicilor. S-au facut şi multe dizlocări de familii, cu consecinţe greu de definit (dacă a fost bine sau rău).

S-a dorit ridicarea nivelului de educaţie al populaţiei, de la o majoritate cu ocupaţie agricolă, la o majoritate cu pregătire şi ocupaţie în industrie. S-au infiinţat şcoli profesionale, licee industriale, în care existau profesori maiştri bine pregatiţi în domeniu, de la care puteai învaţa tainele specialităţilor variate necesare industriei naţionale. Anii ’68 - ’70 au fost ani în care nivelul de trai a început sa crească, nu mult, dar sesizabil, piaţa începuse să fie aprovizionată mai bine, lumea era destinsă, duminica restaurantele din Herăstrau erau pline. Şi ăsta nu era un efort financiar prea mare ca o familie să ia masa în parc.

După 1972-74, s-a cerut accelerarea industrializării, dezvoltarea de noi domenii, semiconductori, electronica, calculatoare, pe lângă uriaşul efort de construire al cartierelor de blocuri de pe lângă obiectivele industriale. Forţa de muncă calificată nu mai ajungea, cei care erau meseriaşi şi făcuseră războiul, începeau să iasă la pensie, maiştrii erau tot mai putini. În acel moment creşterea producţiei industriale era fulminantă, încasările dădeau încredere în viitor, aveam excavatoare făcute la Progresul Brăila, locomotive la 23 August şi Electroputere Craiova, tractoare la Braşov, autocamioane tot la Braşov, se fabricau turbine de centrale electrice la IMGB, masini unelte de toate tipurile in vreo 6 intreprinderi din tara. Cred că prin 1978, nu stiu cine a a avut “inspiraţia”, în situaţia disperată de lipsă de personal calificat pentru noile obiective industriale, să promoveze conducerii de partid şi de stat, calificarea la locul de muncă, motivând ca este unica soluţie pentru umplerea golurilor din structura întreprinderilor “pentru realizarea cu succes a măreţelor planuri cincinale”. Dupa părerea mea, acest fapt a condus la degradarea structurii profesionale existente, care de bine de rău se formase, a schimbat valorile, a dus la excese, favoritisme, nebazate pe calităţi profesionale, noii meseriaşi de diverse categorii fiind de fapt o frâna în procesul de fabricaţie, din cauza lipsei de experienţă şi pregatire, neasumându-şi sarcinile pentru care erau plătiţi. Acela, cred eu, a fost punctul de inflexiune, când problemele apărute în funcţionarea echipamentelor şi sistemelor complexe au început să apară tot mai frecvent, exportul se făcea cu asigurarea pieselor de schimb şi subansamblelor pe perioada garanţiei, fără ca cineva să verifice eficienţa operaţiunii după expirarea garanţiei. Cu alte cuvinte, exportam în pierdere de multe ori, dar nimeni nu avea curajul să recunoască asta. La starea aceasta defavorabilă a mai fost bătut un cui în degradarea producţiei industriale româneşti. Dorind să restituie cât mai repede datoria de cca 8 miliarde $, conducerea statului a interzis plata importurilor de completare, care până în 1980 se faceau inclusiv din tari vestice, pe valută. În acel moment, industria chimică a trebuit sa preia execuţia furtunelor de înaltă presiune, necesare pentru toate elementele hidraulice, să realizeze cauciuc sintetic necesar tuturor sistemelor de etanşare şi tot aşa. Neavând timp pentru studiu, testare şi omologare, multe dintre aceste exemple au generat defecţiuni repetate, uneori cu distrugeri imense, costurile de fapt fiind de 3-4 ori mai mari, decât dacă s-ar fi menţinut elementele de cauciuc- furtune, garnituri, o-ring-uri, buffere, manşoane, etc- importate de la firmele deja consacrate în domeniu.

Şi ca să se confirme una din teoriile celebrului Murphy – “când crezi că, de ce e mai rău ai scapat, stai liniştit, vine ceva şi mai rău” - mai marii epocii, din anii ’80, au decis că trebuie sa exporte tot ce se producea în tară, în zona sectorului alimentar, legume, fructe, carne, lactate, brânzeturi, pentru plata acelei datorii externe de mai sus, lăsand populaţia într-o stare de disperare greu de imaginat.

Aşa s-a ajuns în 1989, si n-a fost nevoie decât de un declic, ca sa declanşeze revolta oamenilor contra unui sistem care i-a chinuit pentru tinte in care nici cei care le perorau, nu le credeau - lucru 10-12 ore zilnic, duminici lucrate incontinuu, hrana lipsa, caldura lipsa, salarii de mizerie, mai ales daca aveai si rate. Sacrificii necesare, pentru crearea “omului nou”, ziceau ei.

Nu doresc, în epopeea expusă, să fac referiri la sistemul politic sau aprecieri, unele greu de inteles-regrete ale epocii. Eu personal, nu am motive să regret deloc acea periodă, tineretea mea am petrecut-o in fabrica, mi-am vazut fetita uneori duminica, la masa in familie, in rest plecam dimineata la 5,40 si veneam la 21-22.30 acasa. Am facut vreo 2 revelioane acasa din 8.

După 1990, întreprinderile eliberate de constrângerile planului de dinainte de ’89, au fost supuse unor experimente greu de justificat. S-au ales manageri pe diverse criterii, de multe ori, nu dintre cei care aveau experienţa conducerii, noile societăţi pe acţiuni înfiinţate după 1990 necesitând cunoştinte juridice, de marketing, tehnice, greu de asimilat la un curs rapid de pregatire profesională.

Nu a existat nici o gandire strategică a responsabililor politici din zona Ministerului Industriilor, la început, apoi al Economiei, ce sectoare dorim să dezvoltam, care sunt necesitătile de instalaţii, echipamente, utilaje de care am avea nevoie în sistemele de distribuţie electrică, în sistemele de termoficare ale oraşelor, în construcţia infrastructurii rutiere şi feroviare s.a.m.d.

Fondul Proprietatii de Stat, înfiinţat în urma consultării cu Banca Mondiala, în 1991, a preluat toate întreprinderile din sectorul de stat, a aplicat legislaţia de înfiinţare a societăţilor comerciale nou aprobata de Parlamentul României, demarând procesul de privatizare, vestita metodă MEBO.

Au fost privatizate societăţi de-a valma, fară să se analizeze, daca prin tehnologizare, asociere cu parteneri externi sau vânzare către furnizori, de care ar fi avut nevoie pentru economia românească, nu ar fi fost mai profitabil, recalificând personalul pe noi tehnologii şi procese de fabricaţie, know-how cu care venea investitorul, putând crea primele transformări importante în structura industriilor locale.

Daca cineva poate spune ca a existat o viziune în acea perioada, aş fi bucuros să o cunosc şi eu.

Dacă ar fi existat, după părerea mea, IMGB ar mai fi existat, măcar partea de turbine, Tractorul Braşov ar mai fi existat – John DEER, CAT si alţi mari jucători aveau unde să vină, IPRS ar fi fost extrem de utilă dacă ar fi fost reorientată cu un producător de semiconductori de renume, 23 August ar fi existat dacă nu se distrugea linia de fabricaţie de motoare MTU - folosite la fabricaţia de tancuri, dar care puteau fi utilizate şi pentru scopuri civile. Aceste motoare deja erau în proces de fabricaţie din 1980, cu bancuri de probe speciale, cu toate echipamentele necesare fabricaţiei, cumpărate odata cu licenţa, nu trebuia decât o asociere cu furnizorul german sau dacă nu dorea, cedarea către acesta spre exploatare a fabricii de motoare, cu condiţia folosirii forţei de muncă locale într-o societate locală. Ar fi fost mult mai avantajos, decât valorificarea la fier vechi a întregii linii de fabricaţie, din care s-au înfruptat specialiştii privatizărilor de la sfârşitul anilor ’90.

A venit epoca APAPS, în care s-a desăvarşit vânzarea industriei metalurgice, s-a vândut Petrom odată cu resursele subsolului, suma care a fost negociată ca plată, fiind obţinută după primul exerciţiu financiar al noii companii. Ce poti să crezi despre cei care au negociat această privatizare. Poate sunt şi alte argumente, care nu sunt pentru toată lumea. Dacă ar fi o poziţie oficială cu declaraţii clare, tot ar fi ceva.

În toată aceasta perioadă de restructurare a portofoliului de societăţi comerciale, indiferent cum s-au numit societăţile care trebuiau să supravegheze procesul de privatizare, de implementare a investiţiilor cu care se obligaseră în oferta de preluare - FPS, APAPS, AVAS sau AAAS - nu am auzit un caz, în care să fie câştigat în instanţa dreptul de anulare al privatizării pentru că investiţiile, obligaţia beneficiarului privatizării, nu au fost realizate. Şi dacă toate acele investiţii care au fost şi în presa anuntaţe, s-au realizat, de ce multe din societăţi importante, cu mii de salariaţi, au dat faliment, terenul fabricilor fiind o mina de aur pentru unii baieţi deştepţi. Oameni din acele fabrici, parte din ei, alcatuiesc diaspora de azi, aici rămânând cei care au ieşit la pensie sau cei mai puţin pregaătiţi.

Spuneam că nu am o opinie negativă asupra industrializării multilaterale, cum au încercat conducătorii dinainte de 1989 să facă. Dar nici nu sunt adeptul mall-urilor şi blocurilor, în locul unor mijloace de producţie, care în toata lumea ridică nivelul tehnic şi financiar al unui popor, care este angajat în exploatarea lor şi contribuie major la realizarea rezultatelor financiare care, impozitate, asigură programele sociale ale guvernelor ţărilor care le gazduiesc (nu trebuie să le şi deţină).

Sectoare care sunt de viitor- semiconductori, robotică, echipamente pentru agricultură, utilaje de construcţii, îmbunatăţiri funciare (irigaţii), automobile electrice, panouri solare, ar putea fi provocări la care s-ar putea mobiliza resurse financiare şi umane, să ridicam nivelul de productivitate al naţiunii noastre, astfel ca tinerii să poata rămane acasă, primind un salariu decent cu care să-şi poata construi un viitor pentru ei şi familia lor. Nu 400 Euro/luna, cum spuneam în alt articol, nu de alta, dar rămân apartamentele nevândute, tinerii caută soluţii în altă ţară şi aici rămânem noi, pensionarii…

E timpul sa fie dezbatută şi aprobată o strategie despre ce vrem să facem în ţara asta pe domenii bine alese, cu argumente tehnice, sociale şi chiar şi politice - de ce nu - dacă mai vrem să avem o şansă de ne păstra copiii lânga noi şi a-i vedea la casele lor, împliniţi şi fericiţi. Toţi, ca o naţiune care se respectă.

Doru Sinca este de profesie inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, in prezent pensionar

Citeste si:

Cum tratează cluburile din România regula U 21 impusă de Federația Română de Fotbal ANALIZA

Până la pauza de iarnă în Liga 1 s-au disputat 21 de runde în care mai mulți tineri jucători au impresionat sau și-au obținut un rol important în echipele lor. Începând din acest...

Raport COVID 24 decembrie. 717 cazuri noi și 44 de decese. Câți bolnavi sunt în secțiile de Terapie Intensivă

Autoritățile responsabile au făcut public raportul complet privitor la evoluția pandemiei de COVID în România în cursul zilei de vineri, 24 decembrie. În ultimele 24 de ore, au fost...

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă