Impactul cel mai puternic al derutei occidentale în Afganistan va fi geostrategic

1 săptămână in urmă 29

Căderea Kabulului duminică, 15 august, şi evacuarea haotică a mii de afgani şi străini de către occidentali în cele 15 zile care au urmat vor rămâne evenimentul major al verii 2021. După ce a trecut starea de siderare din primele zile (cum e posibil?), acum e momentul analizării circumstanţelor, cauzelor şi consecinţelor unei derute militare istorice. Grupul Mars, citat de La Tribune, propune o analiză cu trei niveluri: militar, politic şi geostrategic.

1/ Aspecte militare

Dacă comparaţia cu căderea Saigonului în 1975 este tentantă, dimensiunea sa explicativă rămâne limitată, atât de puţin au de-a face talibanii cu

Viet-Cong-ul. În Vietnamul de Sud, guerila marxistă era sub controlul operaţional al armatei nord-vietnameze, şi ea puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi de China (care a trimis zeci de mii de soldaţi în Vietnam), într-atât încât unificarea ţării este în realitate rezultatul unui război de cucerire. Nimic de acest fel în Afganistan, unde rolul Pakistanului nu se poate compara cu cel al Vietnamului de Nord. Pakistanul are nevoie să controleze puterea afgană pentru a controla mai bine propria minoritate pashtun şi pentru a-şi asigura o anumită profunzime strategică faţă de India, dar Kabulul nu a fost cucerit de armata pakistaneză. Şi este absolut improbabil ca principalul sprijin al Pakistanului, China, sau Rusia, tradiţional apropiată de India, să-i fi ajutat militar pe talibani în mod determinant.

Comparaţia cu retragerea sovietică din 1989 (uneori considerată "Vietnamul" Uniunii Sovietice) nu este nici ea pertinentă: armata roşie se retrage în ordine, conform unei planificări militare riguroase, în faţa unei guerile înarmate de puterile occidentale, lăsând în urma ei un stat afgan solid care rezistă doi ani şi jumătate, până la dizolvarea URSS.

De fapt, căderea Kabulului în vara 2021 va rămâne, dacă nu un mister pentru observatorul militar, cel puţin o prăpastie de perplexitate. Explicaţia cea mai probabilă este că serviciile de informaţii militare americane au fost ele însele intoxicate de elementele de limbaj diplomatic, care afirmau peremtoriu că statul afgan este în măsură să reziste. Dacă aşa stau lucrurile, ne întrebăm la ce folosesc serviciile de informaţii. Faptele au arătat ca acest stat marionetă s-a dizolvat instantaneu, dovadă a caracterului său artificial, pe care 20 de ani de investiţii nu au reuşit să-l facă peren. În definitiv, Congresul american părea mai bine informat, graţie rapoartelor fără concesii ale SIGAR, organism special de inspecţie instituit pentru a controla utilizarea miliardelor de dolari (cifra de 2000 este citată curent) pe care contribuabilul american le-a plătit în Afganistan de 20 de ani.

În afara falimentului serviciilor de informaţii militare americane, orice operaţiune militară de retragere desfide bunul simţ. Toată lumea ştie că ultima zonă deţinută este aeroportul militar. Aşa şi-a păstrat armata franceză un picior în Mpoko la retragerile succesive din Republica Centrafricană. În Afganistan, armata americană a abandonat uriaşa bază Bagram nu multe luni înaintea finalului retragerii planificate, lăsând turcilor grija de a proteja aeroportul (civil) din Kabul. Dar militarii turci şi auxiliarii lor sirieni au lăsat pâna la urmă aeroportul în haos, în ciuda angajamentelor.

De fapt, forţele speciale occidentale nu ar fi putut face operaţiunile de exfiltrare a cetăţenilor fără sprijinul talibanilor, care, după ce au cucerit Kabulul "curat", au facilitat trecerea prin puncte de control (uneori ticăloase) şi chiar au escortat exfiltrările de occidentali. Sunt multe mărturii în acest sens. E suficient să întrebi forţele speciale occidentale despre pierderilelor şi consumul de muniţie: zero. Principala dificultate a acestor operaţiuniera este deci de natură logistică (pod aerian) şi nu tactică.

La modul mai general, armatele occidentale vor trebui să analizeze lecţiile învăţate din acest nou eşec militar faţă de un adversar complet asimetric (chiar nedotat cu arme antiaeriene, aşa cum era guerila antisovietică). Va trebui recitit Sun Tsu mai curând decât Clausewitz, şi mai ales Mao. Talibanii au câştigast acest război de 20 de ani dintr-un motiv principal: absenţa statului în afara principalelor centre urbane. De fapt, statul în zonele rurale erau ei. Talibanii aduceau un fel de securitate, un ajutor material apreciabil şi mai ales făceau o justiţie rapidă, echitabilă (previzibilă) şi necoruptă. Perfect integrată populaţiei controlate, mai terorizată de raidurile de represalii ale occidentalilor şi ale auxiliarilor lor afgani decat de atentatele care loveau în oraş şi asupra bazelor forţelor de securitate, guerila, care dispunea de o bază retrasă asigurată în Pakistan avea timp pentru ea. Într-o bună zi, străinii vor pleca. Ceea ce s-a întâmplat.

2/ Aspecte politice

Rezultatul nu este deci o surpriză. Preşedintele Obama o înţelesese deja în urmă cu zece ani, dar a vrut să plece cum trebuie. Nu Joe Biden.

Pentru un fost senator american harşâit în politica externă, spre deosebire de Donald Trump, este de neînţeles. Imperativele politicii interne americane nu sunt suficiente pentru a explica o asemenea derută. A existat, în mod clar, o ruptură între statul major american, care ştie să facă război şi să planifice o retragere ordonată, şi autorităţile politice, care au impus decizii miltare absurde.

Poate că e revelator pentru o criză profundă a instituţiilor americane, deja zguduite de campania electorală din 2020 şi de evenimetele de la Capitoliu.

Pentru ceilalţi occidentali în general - şi francezi în spacial - această derută militaro-politică sfârşeşte prin a decredibiliza ideologia neo-conservatoare.

Grupul Mars se bucură şi consideră că oprobiul cade esenţialmente pe dreapta franceză care, dedându-se acestei ideologii sub preşedinţia lui Sarkozy şi sub guvernul Fillon, a renegat moştenirea gaulistă şi s-a decredibilizat durabil în domeniul eminamente regesc al afacerilor externe şi al apărării. Trebuie amintită Cartea albă 2008, care conceptualiza un "arc de criză" care includea Afganistanul, dar uita Africa subsahariană şi mai mult încă, RGPP, care sfârşeste prin a slabi durabil armatele franceze.

Trebuie să ne amintim că stânga la putere a pus capăt absurdului angajament francez în Afganistan, a reintrodus Franţa în Sahel şi a lansat creşterea puterii armatei. Nu vedem cum va putea convinge de competenţa sa şi de credibilitatea sa în acest domeniu dreapta actuală, ai cărei principali reprezentanţi au fost în guvernul Fillon.

La modul mai general, căderea Kabulului ar trebui să însemne sfârşitul pretenţiilor neo-imperialiste ale occidentalilor. Motivul nu este numai înfrângerea ideologiei lor, sau pur şi simplu morala, el este demografic: atunci cand nu mai reprezinţi decat un om din şapte, în loc de unul din trei acum 80 de ani, ai o pondere necesarmente mai mică, mai ales cănd nu mai sprijini costul în vieţi omeneşti ale unui angajament militar. Occidentalii au pierdut 3.500 de oameni în 20 de ani în Afganistan. În această situaţie, te abţii, ca să-l parafrazăm pe Camus.

Privind angajamentul francez în Sahel, grupul Mars face trimitere la analiza sa publicată acum un an. Împrejurările nu sunt comparabile, doar şi pentru faptul că GAD sahelieni nu beneficiază (încă) de aceleaşi avantaje politico-strategice ca talibanii.

3/ Aspecte geostrategice

Impactul cel mai puternic şi mai durabil al derutei occidentle din Afganistan va fi cel geostrategic. Este remarcabil să constatăm că cele mai virulente critici faţă de administraţia americană au venit de la cei mai apropiaţi aliaţi ai săi din NATO: britanicii şi germanii.

Chiar UE s-a prefăcut oficial că este îngrijorată, dezgropând proiectul de forţă de reacţie rapidă, care va fi repede îngropat din nou, de vreme ce nimeni nu-l doreşte cu adevărat. Dar asta permite existenţa mediatică catorva momente, chiar când ai abandonat orice pretenţie geopolitică.

Cei care vor să se liniştească căutând cauze ascunse avansează ipoteza unui acord secret americano-taliban sub egida Qatarului destinat să promoveze proietul unui gazoduct aducând în India gaz din Marea Caspică. Explicaţia derutei occidentale este mai prozaică: Statele Unite îşi reorientează eforturile fără a ţine cont de avizul aliaţilor lor, cu orice preţ.

Unii evocă astfel precedentul Suez 1956, când expediţia franco-britanică contra Egiptului lui Nasser, coordonată cu Israelul, a trebuit să se oprească din cauza presiunilor economice americane şi a ameninţărilor militare sovietice. La britanici, frustraţi că au fost puşi în ultimele zile în faţa faptului împlinit şi trataţi ca auxiliari, sentimentul de abandon, chiar de trădare, este de acelaşi ordin. Va fi peren? Nimic nu e mai puţin sigur, atat de slăbit iese Regatul Unit din Brexit. În Franţa, tradiţia gaullistă-mitterandistă a făcut autorităţile mai puţin sensibile emoţional la acest tip de dezamăgire care nu face decât să întărească validitatea poziţiei sale originale în cadrul NATO. Cât despre germani, o dată trecută campania electorală, totul va reintra în ordinea atlantistă.

Cu toate acestea, fiabilitatea angajamentului american faţă de aliaţii săi este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării. Acest lucru nu ar trebui să afecteze NATO, care ar putea, teoretic, supravieţui defectării principalului său acţionar, ceilalţi asumâdu-şi mai multe responsabilităţi. Birocraţia NATO este o minune a spiritului uman pe care ar fi păcat s-o treci la pierderi şi profit. Grupul Mars a crezut tot timpul, după raportul comandat în 2012 de preşedintele Hollande lui Hubert Védrine, că reintrarea în comandamentul militar integrat în 2009 a fost o decizie proastă, dar că a ieşi acum ar fi o decizie şi mai rea. NATO, în ciuda imenselor sale defecte, are marele merit că există. Ar fi absurd de costisitor să-l înlocuieşti cu o nouă birocraţie buxelleză.

În schimb, ceilalţi aliaţi ai Statelor Unite care nu beneficiază de această apartenenţă la NATO, pot pe bună dreptate să se arate îngrijoraţi, începând cu Ucraina şi Taiwan.

Pe cât cei doi "competitori strategici" nu au niciun motiv să se felicite pentru retragerea americană din Afganistan, care contribuia gratuit la securitatea lor, pe atât ei pot prevedea pe termen apropiat realizarea pretenţiilor lor strategice: anume, pe de o parte "neutralizarea" Ucrainei (chiar primirea ei într-o uniune eurasiatică renovată), pe de altă parte "reunificarea" Chinei cu terminarea democraţiei taiwaneze. Se ştie acum că Statele Unite sunt, miliar şi politic, incapabile să se opună la aşa ceva. Întrebarea nu este deci "dacă", ci "când". Să pariem că va fi destul de repede, pentru a nu rata ocazia unei crize la conducerea executivului american asemănătoare cu ultimul mandat al lui FD Roosevelt.

Lunile următoare riscă sa fie strategic active şi periculoase. O politică indo-pacifică reînnoită între puteri medii riverane (printre care Franţa şi Regatul Unit) nu este decât cu atât mai necesară. Justificarea unui efort de apărare sporit după termenele politice din 2022 va fi facilitată.

https://www.latribune.fr/opinions/l-impact-le-plus-fort-de-la-deroute-occidentale-en-afghanistan-sera-geostrategique-892206.html

Autor: Grupul de reflecţie Mars (*)

-----------------------

(*) Grupul Mars, constituit din circa 30 de personalităţi franceze din domenii diferite, din sectoarele public şi privat şi din lumea universitară, se mobilizează pentru a face analize privind interesele geostrategice legate de industria de apărare şi de securitate şi alegerile tehnologice şi industriale care stau la baza suveranităţii Franţei. (preluare RADOR)

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă