Îmbătrânirea populației și efectele ei sociale. Actualele cohorte de vârstnici au fost avantajate: au avut biografii relativ standardizate. Generațiile mai tinere au avut de întâmpinat pe parcursul vieții provocări mai importante

1 săptămână in urmă 20

”Avem o problemă a solidarității intergeneraționale. Actualele cohorte de vârstnici au fost, în cea mai mare parte, avantajate comparativ cu generațiile active de acum: au avut biografii relativ standardizate, marcate de acces relativ ușor la educație, sănătate, locuire, piața forței de muncă. Generațiile mai tinere au avut de întâmpinat pe parcursul vieții provocări mai importante în a-și construi o viață bună, iar biografiile lor au fost marcate de multe schimbări și provocări în relația cu sistemul educational, de sănătate, atunci când au încercat să își rezolve problema locuirii, dar și pe parcursul vieții de muncă, spune, într-o discuție cu HotNews.ro Iuliana Precupețu, Cercetător la Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB), coordonator al proiectului AMASE ”O abordare multidimensională a excluziunii sociale și consecințele pentru starea de sănătate a vârstnicilor”, finanțat prin Granturile Norvegiene

Reporter: O rată scăzută a fertilității, combinată cu un spor natural negativ și cu o migrație externă relativ consistentă face ca la orizontul anilor 2050, populația in vârstă de muncă să fie considerabil mai redusă. Tot mai puțini salariați vor avea de contribuit pentru pensiile a tot mai mulți seniori, mai pe scurt. Cum am putea gestiona această grenadă deja amorsată ?

Iuliana Precupețu: Într-adevăr, aceasta este o tendință îngrijorătoare care preocupă majoritatea țărilor europene în acest moment. În România, pe măsură ce așa-numita generație a decrețeilor va avansa către pensie, ceea ce se va întâmpla în mai puțin de 10 ani, acest șoc va deveni important. Impactul îmbătrânirii populației va fi evident nu numai asupra sistemului de pensii ci și asupra sistemului de sănătate, de îngrijire, asupra pieței forței de muncă și finanțelor publice. Soluțiile identificate până acum la nivel european țin de politicile de îmbătrânire activă care încearcă să ajute oamenii să rămână activi și independenți pe măsură ce îmbătrânesc și să contribuie, atunci când e posibil, la economie și societate. Aceasta înseamnă extinderea vieții de muncă în paralel cu o protecție socială adecvată și, acolo unde este necesar, pensii suplimentare. Aplicarea acestor principii în România este problematică deoarece există o serie de provocări care ar trebui depășite.

O traiectorie a vieții de muncă marcată de schimbări dese ale jobului, cu perioade de șomaj, se va traduce la vârsta a treia în drepturi diminuate de pensie și o calitate a vieții scăzută

Iuliana Precupețu: În primul rând, există o problemă a solidarității intergeneraționale. Actualele cohorte de vârstnici au fost, în cea mai mare parte, avantajate comparativ cu generațiile active de acum: au avut biografii relativ standardizate, marcate de acces relativ ușor la educație, sănătate, locuire, piața forței de muncă. Acum beneficiază de pensii care, deși nu sunt întotdeauna acoperioare pentru nevoile lor, le mențin deasupra pragului sărăciei și asigură o securitate importantă la vârsta a treia. Generațiile mai tinere au avut de întâmpinat pe parcursul vieții provocări mai importante în a-și construi o viață bună, iar biografiile lor au fost marcate de multe schimbări și provocări în relația cu sistemul educational, de sănătate, atunci când au încercat să își rezolve problema locuirii, dar și pe parcursul vieții de muncă. De exemplu, o traiectorie a vieții de muncă marcată de schimbări dese ale locului de muncă, cu perioade de șomaj, se va traduce la vârsta a treia în drepturi diminuate de pensie și o calitate a vieții scăzută la bătrânețe. Cel mai probabil, aceste generații vor fi nevoite să lucreze până la vârste înaintate acolo unde va fi posibil. Schemele de pensionare anticipată, precum și crearea categoriilor speciale de pensionari reprezintă elemente adiționale la problema solidarității deoarece au create condiții privilegiate pentru anumite generații/categorii de profesii.

Starea de sănătate a populației este problematică și este o piedică în calea unei eventuale măriri a vârstei de pensionare. Speranța de viață în țara noastră a fost în 2020 de 74 de ani, a doua cea mică din UE după Bulgaria și semnificativ mai scăzută față de țări cum sunt Suedia sau Germania unde oamenii au o speranță de viață de 82,4 ani, respectiv 81,3 ani. Într-un an de pandemie, România a înregistrat o scădere a speranței de viață cu un an, ceea ce înseamnă pierderea unei decade de progres în acest domeniu. De asemenea, există o diferență semnificativă, de 8 ani, în speranța de viață între bărbați (70,5) și femei (78,4), însă femeile petrec pe parcursul vieții mai mult timp în boli cronice și dizabilitate și este extrem de greu de găsit o soluție echitabilă în ceea ce privește vârsta de pensionare. Aș mai adăuga aici și prevalența mare a bolilor cronice în populație, de exemplu jumătate din populația de peste 65 de ani era afectată înainte de pandemie de boli cronice (și, cel mai probabil, bolile cronice sunt sub-diagnosticate). Evident, o stare de sănătate proastă împiedică oamenii să rămână activi până la vârste înaintate pe piața forței de muncă.

Politicile actuale pun în legătură piața forței de muncă și sistemul de pensii, încercând să găsească un echilibru între populația care contribuie la bugetul pensiilor și beneficiarii acestuia. Preluarea parțială a plății pensiilor de la bugetul de stat nu este sustenabilă și nu poate funcționa decât ca soluție de avarie. Creșterea forței de muncă cu ajutorul migrației este un alt tip de încercare de rezolvare a dezechilibrului pomenit mai sus. Mărirea vârstei de pensionare poate avea în condițiile României un success limitat ce depinde și de oferta de locuri de muncă care ar trebui adaptată necesităților unei astfel de forțe de muncă îmbătrânite.

Există și politici pe termen lung care pot avea un impact asupra dezechilibrului între populația contributoare și cea care beneficiază de pensii. Investiția în educație, sănătate și protecție socială se traduce într-un capital uman important ce poate susține o economie înfloritoare. De exemplu, în România avem 1 098 00 de copii care trăiesc în sărăcie. Sărăcia deja se reproduce și șansele de mobilitate socială, de ieșire din această situație, sunt extrem de mici în țara noastră. Aceasta înseamnă că la vârsta activă, acești copii vor trăi tot în sărăcie, la fel ca părinții lor. Investind în educație, sănătate și protecție socială prin măsuri țintite asupra acestei populații vom recupera o forță de muncă importantă care altfel ar fi doar un segment dependent de beneficii sociale. Ideea este să acționăm cât nu este prea târziu. Țara noastră nu își permite să nu utilizeze resursele umane de care dispune și să ignore de exemplu, copiii care abandonează școala, tinerii care nu se află nici în școală, nici în câmpul muncii, copiii care nu au resurse să meargă la școală etc.

Rep: La capătul opus al senectuții stau nou-născuții, aflați cum spuneam, în declin. Ce metode pro-nataliste ar putea adopta România?

Iuliana Precupețu: Politicile pro-nataliste sunt destul de controversate și există studii care arată că ele nu dau întotdeauna rezultate. Există o serie de măsuri de tip financiar care sunt, de obicei, introduse, pentru a stimula natalitatea: alocațiile pentru copii, reducerile de impozit acordate celor cu copii, stimulente acordate la naștere, concediile de maternitate plătite etc.

Generațiile active care au responsabilități de îngrijire atât pentru copii cât și pentru vârstnici, așa- numitele generații sandviș, resimt o presiune extrem de mare

România are nevoie de servicii pentru copii. Aceasta este cea mai importantă pârghie prin care părinții pot fi susținuți în creșterea copiilor, pârghie care are efect inclusiv asupra creșterii economice. La momentul actual serviciile sunt puțin dezvoltate, inegale în teritoriu, de slabă calitate și neacoperitoare pentru diferitele vârste. Concediul de maternitate extrem de generos pe care l-a adoptat țara noastră acoperă numai primii doi ani de viață ai copilului. În plus, o întrerupere a activității profesionale atât de îndelungată pentru părinți presupune o diminuare a competențelor profesionale și o pierdere a contactului cu domeniul de lucru care poate avea consecințe inclusiv la pensie.

Generațiile active care au responsabilități de îngrijire atât pentru copii cât și pentru vârstnici, așa- numitele generații sandviș, resimt o presiune extrem de mare a acestor responsabilități și au printre cele mai scăzute niveluri de bunăstare subiectivă. Modelul în care copiii sunt crescuți de către bunici nu este cel mai bun posibil și nici aplicabil în toate situațiile. Părinții și potențialii părinți au nevoie de siguranță atât în viețile lor, cât și ale copiilor lor.

Rep: Care considerați că ar fi mutațiile pe care le vom vedea pe piața muncii, ținând cont de fenomenul deîmbătrânire a populației? Va crește numărul de joburi de pildă în zona de LTC (Long Term Care)? Ce schimbări ar putea provoca această îmbătrânire pe piața muncii?

Iuliana Precupețu: Îmbătrânirea populației implică o adaptare a societății la nevoile vârstnicilor. Aceasta presupune servicii adecvate și sustenabile prin investiția în îngrijirea preventivă, reabilitare, spații prietenoase pentru vârstnici, modalități variate de acordare a îngrijirii potrivite pentru nevoile și abilitățile vârstnicilor. Acestea pot conduce la crearea de noi locuri de muncă în sectorul de îngrijire, în domeniul tehnologiei de sprijin (assistive technology) și chiar în bunuri și produse special proiectate pentru vârstnici.

Oamenii resimt o mare responsabilitate față de părinții în vârstă și există o percepție negativă asupra serviciilor de îngrijire de termen lung. Ele sunt privite ca un eșec al familiei de a-și îndeplini datoriile de îngrijire

Companiile vor fi nevoite să adapteze locurile de muncă la cerințele și nevoile unei forte de muncă de muncă îmbătrânite, de la transformarea spațiilor de lucru și până la facilități care țin de flexibilizarea programului, crearea unor poziții care să ia în considerare experiența și abilitățile lucrătorilor vârstnici, eforturi de depășire a ageismului și discriminării la locul de muncă.

Rep: Normele filiale sunt mai puternice in Estul si Sudul Europei, la extreme fiind Norvegia, pe de o parte, si Georgia, pe de alta parte. In societatile in care serviciile publice de ingrijire si de sprijin financiar sunt limitate, obligatiile filiale vor fi mai puternice. Argumentul este construit de importanta crescuta acordata oferirii de sprijin membrilor familiei aflati in situatii de nevoie atunci cand serviciile publice lipsesc sau sunt limitate. Prin urmare, comparativ cu spatiul vestic, in Europa de Est, unde statului bunastarii este slab dezvoltat, normele legate de obligatiile filiale sunt mai puternic. Credeti că intensitatea lor scade în România pe măsură ce adoptăm tot mai mult comportamentul cultural si economic apusean?

Iuliana Precupețu: Într-adevăr, modelul de îngrijire în țara noastră se bazează în mare măsură pe familie în condițiile în care serviciile, atât cele pentru copii, cât și cele pentru vârstnici, sunt puțin dezvoltate. Oamenii resimt o mare responsabilitate de a avea grijă de părinții în vârstă și există o percepție negativă asupra serviciilor de îngrijire de termen lung. Ele sunt privite ca un eșec al familiei de a-și îndeplini datoriile de îngrijire. Aceasta înseamnă o povară extrem de greu de dus pentru generațiile active, și ea se traduce în resurse de timp, fincanciare, efort de personal care confiscă uneori viața celor care acordă îngrijire, în special categoria 35-45 de ani.

În mod normal, dezvoltarea unor servicii medico-sociale de calitate pentru vârstnici ar însemna creșterea încrederii în această soluție și o ușurare a sarcinilor de îngrijire care de cele mai multe ori împovărează familiile până la limita suportabilității. Însă această dezvoltare întârzie, iar România nu a reușit să creeze soluții instituționale potrivite până în acest moment. În timp ce în țările occidentale eforturile sunt de a crea condiții pentru îmbătrânirea acasă (ageing in place) cu spații prietenoase pentru vârstnici și servicii la domiciliu în paralel cu o deinstituționalizare a îngrijirii, țara noastră încă nu are o linie definitorie de dezvoltare și are o acțiune de tip reactiv la evoluții, fără o viziune clară în domeniu. Din păcate, persoanele de vârsta a treia au la dispoziție un orizont de timp limitat, iar sprijinul de care au nevoie trebuie acordat acum, în paralel cu o gândire pe termen lung pentru viitoarele generații de vârstnici.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă