EDITORIAL MARIUS MITRAN | Fir-ai al naibii, Maiestate!

2 săptămâni in urmă 13

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, când în țară se trăgea din toate direcțiile cu Kalashnikoavele din dotare, după o după amiază „cu multe semne de întrebare”, vorba lui Ion Cristoiu, undeva, pe pământ, în lumea care se construise mai demult și mai bine, exista un om care putea salva România. De altfel, o mai salvase, când îi fusese chiar mai greu ca atunci, iar puștile mitralieră aveau trăgători reali și piesele nu erau de teatru.

Avea 68 de ani și fusese Regele adevărat al acestei țări. Iar în acele minute și ore ale acelei lumi, care era din nou a noastră, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, era, fără absolut nicio tăgadă, cel mai important om al Planetei. Singurul om de Stat care supraviețuise celui de-al doilea Război Mondial, război pe care îl scurtase în mod decisiv, singurul care îl înfruntase și îi rupsese coloana lui Hitler și care încă trăia, nepot al Prințului Consort al Angliei, înrudit cu toate marile case regale ale Europei, Mareșal al României, omul care dusese țara în tabăra Aliaților.

Acest om exista. Într-o altă zi de decembrie, cu exact 42 de ani în urmă, fusese obligat să abdice de pistoalele lui Emil Bodnăraș îndreptate asupra lui și de alte sute de arme îndreptate asupra unor mari grupuri de studenți, arestați de oamenii sovieticilor, Ana, Luca și cu Dej care începuseră „să bage spaima în burgheji”. De fapt, toată țara era și avea să trăiască sub o uriașă amenințare, timp și spațiu, dar, mai ales, oameni.

Fir-ai al naibii, Maiestate!

Alți tineri, atunci, în 1989, o eliberaseră, în sfârșit, și trebuia luată o decizie. Și s-a luat.

Regele nu doar că nu a fost chemat înapoi, dar nici nu i s-a permis să intre, în țara lui.

N-avea viză! În schimb aveau Militaru la Apărare, Bârlădeanu la Senat, Petre Roman, fiul lui Walter, prim-ministru și, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu, președinte. De fapt, nu cu voia dumneavoastră, dar așa era formula de mari “succesuri” care ni se pregăteau. Azi, la peste trei decenii de atunci, se văd cu ochiul liber. Mă rog, cei care au mai rămas pe aici le pot vedea. Dar, mai ales, simți.

Între timp, Regele a reușit să intre în propria lui țară, pe care a ajutat-o să ajungă membră a NATO și a Uniunii Europene, la începutul anilor 2000. Apoi a vorbit, în Parlamentul României, acum exact zece ani, la împlinirea a nouă decenii de viață, că țara noastră e, de fapt, luată cu împrumut de la copiii noștri, și nu o moștenire de la părinții noștri. Majestatea Să credea în acest adevăr. Noi, nu prea.

Trecuse peste multe însă în toți acei ani. Nu doar că fusese împiedicat să-și vadă țara, dar în 1991, în ziarul Adevărul, a fost publicat un articol de neuitat. „Fir-ai al naibii, Majestate!” se chema acel text, scris de Sergiu Andon, fost ziarist la Scânteia și procuror mai înainte, chiar pe timpul lui Dej, același din rima și meciul cu burgheji.
Am citit, de curând, că omul regretă ce a scris, are și dânsul peste 80 de ani acum, în fine, asta e viața. Sau nu asta e viața. Oricum, acel discurs al Regelui, de acum zece ani, l-a avut printre admiratori și pe Sergiu Andon, așa am înțeles. Deci astfel e viața!

Hagi, acum, imediat! Hagi, pentru că a demonstrat, ca antrenor, tot ce se poate, omenește, demonstra!

România a trăit multă vreme prin fotbal și grație fotbalului, e o discuție lungă aici și nu am timp și loc să o duc. Dar a trăit. Echipa națională e România care nu se vede în tratate și discursuri, dar e mai vie decât oricare altă Românie. Mai vie decât în cazul în care e moartă, cum e acum, vorba lui Caragiale. Dar, după șase calificări ratate consecutiv, la Campionatele Mondiale, are din nou șansa de a alege un drum, un om.

Într-o țară în care nimic nu mai contează aproape, în care poveștile nu mai mișcă pe nimeni, în care bacalaureat e un cuvânt care încurcă și un examen care se dă, uneori, în Republica Moldova, sau doar cel pentru carnetul de antrenor se ia acolo, nici nu mai contează, ei bine în țara asta mai e o salvare. Nu întotdeauna a fost, și nici pentru multă vreme nu cred că o vom mai avea. Hagi, selecționer.

Hagi, acum, imediat. Hagi, pentru că a demonstrat, ca antrenor, tot ce se poate, omenește, demonstra. Hagi, pentru că marea parte a fotbaliștilor care chiar dau speranțe, e partea creată de el. Hagi, pentru că e mai valoros, mai serios și mai cunoscător al fenomenului decât oricare altul. Hagi, pentru că deviza lui, “campionii creează campioni”, e reală și e probată de însăși viața lui.

Hagi, pentru că fotbal. Iar fotbalul e și felul în care dumneavoastră visați să avem o țară, și eu, care nu pot să uit meciul cu Scoția din ziua de 1 iunie 1975, crezând, ca un pierzător profesionist, că așa se clădesc amintirile, începând cu prima zi. Prima zi, primul meci, așa funcționează lucrurile și România, care e mai mult decât fotbal.
De un sfert de veac însă, nu mai merg decât impostorii și impostura. Nu e prea mult?

„Cum să cad, când eu visasem toată faza, și era ca în vis?! Iar în vis dădeam gol!”

Acum un an, într-un Replay special dedicat lui, cel mai mare fotbalist de după Hagi, Adrian Ilie, ne povestea, mie și lui Marian Olaianos, că golul marcat Columbiei, la ultimul Mondial la care am fost, îl visase în noaptea dinaintea meciului. Pașii, poziția în teren, pasa de la Hagi, atacul apărătorilor columbieni. „Puteai să cazi, era penalty clar…”, i-am zis eu, iar el a întors o privire mirată spre mine și a zis: „Cum să cad, când eu visasem toată faza, și era ca în vis?! Iar în vis dădeam gol!”.

Plus, zice apoi Adrian, în timp ce părăseam platoul de filmare, pasa era de la Gică. Ia uitați-vă ce face Regele acolo, ați sesizat!? Cum să cad? Ce vine de la Hagi e magie!
Ar trebui și de la noi să vină, în sfârșit, ceva pentru Hagi, nu neapărat magie, că noi nu avem calitatea asta, ci o reverență, cât nu e prea târziu, cât încă mai avem memorie, speranță și recunoștință. Altfel, dacă vom mai fi pe aici, îl putem aplauda, la împlinirea a nu-știu-câți ani de viață, gândind că am greșit când am bârfit, când nu l-am vrut, când am vorbit, când am scris ce am scris. Dar va fi, ca și în cazul celuilalt bun și mare român, prea târziu.

The post EDITORIAL MARIUS MITRAN | Fir-ai al naibii, Maiestate! appeared first on Prosport.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă