Dupa 20 de ani in corporatii, a ales sa se ocupe de cauze in care "mai tarziu" inseamna "prea tarziu"

1 lună in urmă 1

In luna martie, celebram dedicarea, implicarea, lupta si bunatatea femeilor care nu renunta.
Sunt femei care au supravietuit unor diagnostice grele, femei care se implica si ajuta acolo unde e cea mai mare nevoie, femei care stiu ca mai sunt atat de multe de facut chiar si dupa un rece si descurajant "ne pare rau, nu se mai poate face nimic".

Iar pentru ca speranta se trage, printre alele, din povestile altor invingatori, chiar daca victoriile lor vin uneori la pachet cu tot atatea esecuri, Ziare.com si HOSPICE Casa Sperantei va prezinta zilnic, in luna martie, Pastila de Speranta: povestile unor femei care au purtat o lupta grea, una la care multi dintre noi nici macar nu pot sa se gandeasca, povestile unor Eroine.

Mirela Nemtanu este una din persoanele care coordoneaza activitatea la HOSPICE. Pentru toata lumea insa, e Mirela de la HOSPICE. Asa o stiu si cei 250 de angajati, reprezentantii entitatilor care sprijina financiar ONG-ul si voluntarii. Si mai ales pacientii. Pentru unii, a fost nasa de casatorie, pentru ca la HOSPICE se intampla si nunti. Un pacient de 64 de ani, care internat la HOSPICE, si-a dorit ca inainte sa se stinga, sa se casatoreasca cu femeia pe care o iubea de 20 de ani. A fost o nunta ca toate nuntile: cu buchet de mireasa, cu nuntasi (medicii si asistentele), cavaler de onoare (colegul de salon), limuzine (scaunele cu rotile) si nasi: Mirela si sotul ei.

"Si eu stiu ce inseamna sa nu ai pe cineva langa tine atunci cand ai nevoie"

"Stii care cred ca e mecanismul principal de "a rezista"? Majoritatea celor care suntem aici avem propria noastra poveste. Asta e ceea ce ne mobilizeaza cel mai tare si ne face sa intelegem prin ce trec pacientii nostri. Si eu, ca si alti colegi de-ai mei, am povestea mea si stiu ce inseamna sa nu ai langa tine, cand ai nevoie, pe cineva care se pricepe la paliatie. Stiu ce inseamna sa ai pacientul fara niciun fel de suport medical si sa ai familia fara niciun fel de suport psihologic", explica Mirela.

A petrecut 20 de ani in corporatii, multi pe proiecte de CSR (n.red. - de responsabilitate sociala) si a intrat in contact cu toate cauzele sociale. Pentru ea, HOSPICE a fost cea mai grea cauza. Lucrul cu oamenii aflati in suferinta grava, dati afara din spitale, in faze terminale, disperarea umana si neputinta pe care atat pacientii cat si familiile lor o simt, durerea fizica si traumele care o insotesc, dezumanizarea de care au parte bolnavii incurabili, toate acestea sunt lucruri care nu au cum sa nu te marcheze.

A lasat o cariera in multinationale pentru ca la HOSPICE a simtit ca poate face cel mai mult bine. Povesteste, de cate ori are ocazia, ca aici e locul in care trebuie sa fie. Uneori, tine de mana mamele copiilor care sunt internati in spitalele fundatiei. Sau se joaca cu micii pacienti, poate Stefi face un selfie cu ea sau Maya o strange in brate. Daca o intrebi orice legat de paliatie, de strangere de fonduri, de pacienti, raspunde fara sa clipeasca. Cand vine vorba, insa, de cea mai puternica amintire din spitalele fundatiei, nici nu stie pe care sa o aleaga, toate sunt povesti care merita spuse. Pentru ca aici a gasit povesti inspirationale, imbratisari, zambete, linii de finis trecute impreuna, de mana. Uneori insa, acest loc inseamna si dureri cumplite, rani de neimaginat, ultime dorinte... Intotdeauna insa, oamenii care ajung aici au nevoie urgenta de ajutor, pentru ca in paliatie "mai tarziu" poate fi "prea tarziu".

Poti sa ii ajuti pe copiii si adultii care lupta cu un diagnostic incurabil. Binele se face simplu si nu te costa nimic. Dureaza cateva minute sa completezi formularul prin care redirectionezi 3,5% din impozitul platit deja statului catre HOSPICE Casa Sperantei.

Citeste si:
Cand medicii iti spun ca nu se mai poate face nimic pentru copilul tau, "sa mergi acasa sa faci altii"
"Cat timp trebuie sa treaca sa nu iti mai fie dor de sot sau de tata?"
Povestea Emiliei, "avionul de lupta" care de 25 de ani se bate cu o boala necrutatoare
Constantina, 82 de ani, bolnava de cancer: "Zambeam si inainte, dar nu stiam sa ma bucur cu adevarat"


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă