Doctorul Radu Iftimovici – dramaturgul care a experimentat un rol în piesa Securității

2 luni in urmă 28

Inserăm în circuitul articolelor axate pe domeniul cercetării arhivelor fostei securități, un articol despre doctorul Radu Iftimovici (1931-2020) – membru al Academiei de Științe Medicale, Profesor universitar acreditat, istoric, om de știință (cercetător virusolog), eseist, biograf și dramaturg, medic veterinar și uman, doctor în microbiologie.

Privim cu admirație personalitatea acestui om deosebit și analizăm cu multă acuratețe materialele existente în arhivele C.N.S.A.S., oferind cititorilor apropiați domeniului deconspirării fostei securități și celor interesați de istorie și memorialistică, un articol dinamic și corect analitic, urmărind în egală măsură să păstrăm bine protejat renumele academicianului.

Radu Iftimovici reprezintă un pilon în scara de valori a medicinei veterinare și umane, acesta realizând o poziționare intelectuală de excepție, fapt care ne-a asigurat permanent o stare de echilibru într-o lume postdecembristă în care nuanțele comerciale au pătruns mult prea mult și în regiuni adesea prea înalte ale corpului medical.

Complexul discipolului în raport cu modelul incontestabil Radu Iftimovici

A colaborat într-adevăr Radu Iftimovici – alias informatorul ”ILIESCU” – alături de securitatea comunistă? Nu. Nicidecum. Din contră, cu o inteligență remarcabilă a jonglat impecabil securitatea, obținând mereu ceea ce dorea, respectiv libertatea de mișcare și călătoriile în statele avansate, în care avea diverse interese profesionale. Nu de două ori, ci de cinci ori a fost mai inteligent Radu Iftimovici în relația lui cu organele securității comuniste. Un om căruia securitatea nu a reușit să-i opună o personalitate similară și nici măcar un agent de legătură pe măsura lui.

Vă invităm să parcurgeți cu răbdare rândurile acestui articol, căutând mereu cele mai profunde conexiuni, înțelegând că ceea ce s-a întâmplat în totalitarismul românesc, nu trebuie să se mai repete niciodată.

”Când mă privesc mă detest, dar când mă compar mă admir” – Blaise Pascal.

Acestea erau cuvintele matematicianului, fizicianului, teologului și filosofului francez, foarte mult preferate și de academicianul Radu Iftimovici. Fără Radu Iftimovici nu am fi ceea ce suntem astăzi în profesie, modelele fiind esențiale oricărui bun discipol.

Materialele securității sunt cele cunoscute – rigide, cu un conținut birocratic, fără grade de evaluare, specifice unei instituții dezgustătoare a dictaturii. Opiniile academicianului sunt cele ale intelectualului, iar din acest punct de vedere în profesia noastră nu credem că mai putem identifica o asemenea poziționare a unui coleg în fața totalitarismului.

Era inteligent și nu era deloc fricos. Avea o minte complexă și o voință pe măsură. A știut să se plaseze cu mult peste ceea ce securitatea înțelegea. A putut să cuprindă comunismul în evaluări instantanee, de mare acuratețe, fapt care nu este la îndemâna oricărui intelectual. A înțeles mecanismele securității și odiosului partid, fără ca acestea să-i fie devoalate. Avea liniștea omului ce gândește rapid și cu siguranță că într-o Românie neafectată de totalitarism ar fi avut o existență care ar fi influențat cu mult mai mult conștiința corpului nostru profesional.

Laudatio

La Radu Iftimovici mintea avea o naturalețe care cerea un răspuns echivalent în orice conversație. Omul Radu Iftimovici deținea acea complexitate firească ce aducea bucurie oamenilor asemănători. Săli de spectacole pline, aplauze, euforia de după piesele compuse profund și atât de bine țintite pe caracteristici de contemporaneitate.

Radu Iftimovici lupta cu sistemul într-o disidență excepțională în timp ce corpul profesional în majoritatea lui căzuse în ”liniile” partidului comunist, a coabitării alături de organele securității sau a generării unor nemulțumiri de hol, care însă acolo rămâneau.

Radu Iftimovici militează, acționează, joacă, este activ, simte viața și își dorește să fie el însuși un model. Sigur că ”celebritățile” de institut aveau alte reguli, apropiate nomenclaturii de partid. Se zâmbea, însă nimeni nu ieșea din pluton, situație în care ironia se năștea pe fundamente false. Și de aici desigur infama bârfă, urâtă și sofisticată, emanată de oamenii sistemului, autointitulați – mai tot timpul.

Legiunile de înregimentați, cadre universitare și cercetători – legate prin lanțurile unui sistem rigid, învechit și neadaptabil, vor avea mereu ceva de spus în nuanță negativă – atunci când un om altfel decât ei, pornind pe propriul drum, își va compune mult mai bine piesa. Cunoaștem această stare și privim cu mâhnire fenomenul, prezent și astăzi.

În timp ce Radu Iftimovici descoperea un mod individual de luptă în sistem, atât de mulți colegi erau aplecați către partid și serveau cu adevărat securitatea. A devenit atât de clar faptul că astăzi cercetarea CNSAS trebuie să devină un scop în sine, bugetat și urmărit a se petrece în toate centrele universitare. Nu afirmăm deloc întâmplător acest lucru și nu lansăm enunțuri lipsite de profunditate.

”Oamenii de valoare se duc și nici eu nu mă simt prea bine…!”

Colegii precum Radu Iftimovici trăiau liber și decent, intuind că degeaba exiști dacă nu militezi pentru o lume mai bună. Modelele de acest fel sunt foarte utile tinerilor, care își pot rezolva dilemele căutând să vadă cum au trăit medicii în anii totalitarismului.

Printre austerele documente ale securității, răsar adevărate raze de conștiință și umanitate – prin intermediul corespondenței academicianului Radu Iftimovici. Vedem omul Radu Iftimovici – dezlănțuit într-o lume nedreaptă, pe care încearcă să o transforme mereu în bine, arătându-ne busola creativității cu fiecare prilej. Devenim astfel conștienți că într-o Românie neatinsă de comunism, alta ar fi fost desigur scara valorii, Radu Iftimovici rămânând pe aceeași poziție, în timp ce mulți alții împinși de partidul comunist și securitatea represivă – nu ar fi atins scaune nemeritate.

Gânduri bune domnului Radu Iftimovici! Undeva ne vom regăsi, departe de mizeria unui secol XX abrutizat de războaie și comunism.

D.U.I. – Dosarul de urmărire informativă[1] - ”IFTIM”

Securitatea deschidea dosare tuturor cetățenilor de valoare, încercând astfel să mențină dictatura. Colegul nostru R.I. cade la rândul său în tentaculele acestei odioase organizații, care a produs și menținut totalitarismul românesc.

Profesorul vizitase legația engleză în anul 1962.[2] Securitatea se pune la treabă și concepe materialul compromițător.Noi încă nu eram născuți, însă dictatura avansa prin nomenclatura P.C.R. – organ format din activiști repugnanți și cadre obediente.

Familia doctorului R.I. era luată în vizorul securității, fiind activați ofițeri, agenți și informatori. În acțiune intervin agenții ”STĂNCIOIU DUMITRU” și ”BALDOVIN AURICĂ”, precum și alte SURSE ”oficiale”. În caz se ocupă maiorul BOLBOACĂ VASILE, care servește conștiincios structurile statului totalitarist.[3]

În data de 14 iunie 1973, Securitatea constată că nu rezultă ”probleme deosebite” și se propune închiderea dosarului informativ, considerând că R.I. nu reprezintă ”interes operativ”. Organul ezita, scopul fiind acela de a controla spațiul parizian de emigrație ilegală.

Paris

La Paris românii erau organizați, ajutând cetățenii refugiați. Securitatea intervenea încercând să anihileze orice astfel de acțiuni. Informatorul securității – ”FILIP”, toarnă tot ce știe, transmițând organului întreaga convorbire avută cu doctorul R.I. (24 iulie 1973)[4]. Prezența acestor turnători a asigurat spațiu de manevră securității. Sursa ”FILIP”, în egală măsură colaborator al securității, se deplasa la Paris, fiind instruit de securitate în acest sens. Doctorul R.I. era considerat ”suspect”– pe axa legăturii cu cetățeni români emigrați în Franța.

Securitatea începea să adune date despre R.I. și familia dumnealui.[5] Redactarea este birocratică, realizată conform unor standarde ale vremii. Scrisul trădează agramați – trepăduși prin birourile agenției.

Materialele încearcă să cuprindă o parte din activitatea profesională a doctorului R.I. Sunt creionate etape și descrise performanțele.[6] Cu toate acestea, filele emană superficialitate, arătând istoriei faptul că ”lucrătorii” departamentelor securității erau oameni mediocri. Scriau rigid, birocratic, înțelegeau puțin și vânau ”dușmanii” poporului. O măscăreală de proporții a fost din multe puncte de vedere securitatea în totalitarism, însă din păcate violența nu i-a lipsit. Mai existau unii ”deștepți” pe la vârfuri, însă nu neapărat inteligenți, mai degrabă abili, – trăgându-și originile din medii subiacente socialului elevat.

Măsurile securității împotriva doctorului Radu Iftimovici – 1989

Rapoartele trebuie citite cu răbdare și înțelese în fundament metodele securității, care simțea că pierde un colaborator, riscând apariția unui protestatar cu influență în comunitatea profesională pe care o reprezenta și nu numai. Dictatura devenise cumplită. Unsprezece măsuri se decid împotriva doctorului R.I., propuse de un organ de securitate aflat în criză, servind o dictatură absurdă, hrănită de lingăii partidului comunist ce alimentau paranoia conducătorilor. O debandadă socială, o deraiere de la umanitate trăia România după transformarea țării în republică populară.

Celulă deformată a statului comunist, această securitate aberantă iniția ”legături operative” împotriva unui intelectual român, curajos și sătul de bezmeticeala minții ce cuprinsese capii dictaturii – nomenclaturiști decerebrați, minți stătute, modele ale impotenței sociale, balize ale deraierii unei nații de la mersul ei firesc în cultură autentică.

CURS de PROSTIE util tinerilor colegi și generațiilor viitoare, este materialul securității.[7] File de dosar, piese ale ridicolului, marca ”securitatea română” – pavăză a ”societății comuniste multilateral dezvoltate”. Și în plus – rușine în dreptul ”ofițerilor” care au servit această ghenă din care pornea sursa fricii ce înrobise națiunea română în timpul dictaturii.

Acest material trebuie studiat la disciplina de istorie în facultăți. Cititorii din viitor trebuie să știe că securitatea nu avea nimic solemn, din contră – servea cu duritate și cinism o dictatură ce reprezenta tumora ce maligniza românitatea și îi anihila plurivalența seculară și disciplina reală a valorilor. Cumplite vremuri și tristă soartă pentru elite – și ne referim aici la elitele cu adevărat acreditate și nu la nomenclatura medicinei.

Pierdută în propria mocirlă, securitatea sfârșește prin a anihila ce mai rămăsese din vârfurile națiunii. Boala măcelărea organismul. Bacteria se eroda ea însăși în munca ei oribilă de murdărire a valorilor neamului. Mizeria era statică, zăcășită în birourile unei ”instituții” inutile, care însă lucra, lucra, așa cum învățase de la răsărit, adesea chiar împotriva propriei conștiințe.

Limbă de lemn, îndoctrinare, ”măsuri” penibile, dictatură.

Ani de suferință pentru populație, dezorientare. Astfel, în toamna anului 1989, doctorul R.I. era lucrat în D.U.I. – pentru ”comentarii ostile și ca autor de piese de teatru cu conținut politic interpretabil”.

La U.M. 0647, în octombrie 1989, Securitatea Municipiului București își făcea treaba indecent, lipsită de o minimă empatie cu mersul internațional al politicii europene. Lucrau cum învățaseră în anii `50, sfidând nevoile acestei națiuni, pe care o parazitau continuu. Între timp doctorul R.I. primea invitații de la Biblioteca Franceză din București, într-o perioadă în care țara noastră se bucura de simpatia Franței, context distrus după Revoluție de politica ”Frontului”.

Cu numai două luni înainte de căderea dictaturii preocuparea securității era să-și urmărească cetățenii, îngrozită de posibile deraieri către ideea de libertate. ”Republica Socialistă România” își număra zilele. Securitatea încă nu-și trădase dictatorul. Ar fi putut însă să-și servească cu adevărat țara, alcătuind o minimă rezistență în jurul intelectualilor. Nu s-a întâmplat acest lucru nicicând în anii totalitarismului.

Seri culturale la Biblioteca Franceză din București

Aceste întâlniri speciale se alcătuiau cu multă grijă de către partea franceză.[8] Securitatea intercepta orice scrisoare și chiar putea să decidă reținerea corespondenței, în multe situații. În plină dictatură ambasadele statelor civilizate încercau să păstreze o legătură vie cu intelectualitatea bucureșteană.[9] Securitatea dorea să aibă controlul, încercând să atragă aceste personalități de partea sa. Intenția însă nu se potrivea întotdeauna cu realitatea, pentru că de regulă o personalitate nu poate să realizeze apropieri care să avantajeze cu adevărat asemenea organizații imorale, cum era și Securitatea din România comunistă. Morala într-o societate înseamnă în primul rând accesul la libertate și respectarea drepturilor omului. A spune că acele servicii apărau țara, este un nonsens, atâta timp cât de fapt ele își asupreau cetățenii.

Iunie 1989. Aproape șase luni până la căderea comunismului, vreme de ”studiu”pentru securitate, de mizerii și timp ratat.[10] Oameni obedienți, avizi de avantaje într-o societate aflată deja pe marginea prăpastiei. Dezgustători oamenii Securității – și mai ales frivoli în exercițiul penibilei lor misiuni – urmărirea oamenilor de cultură, pânda fără nici un sens.[11]

Lumea teatrului în dictatură

Inspectoratul securistic Dolj comunica la București despre piesa doctorului R.I. care aștepta un aviz pentru a fi jucată – lumea teatrului fiind controlată ideologic de activismul peceristic. Apare și trepădușul ”economic”medicul veterinar obedient securității ”dr. BARBURAȘ” – ”sursă a organelor de securitate pe linie de contrainformații”.[12] Tristă postură – coleg nobil – academicianul R.I. – contra scursură activistă, disponibilă turnătoriei pe culoare ”conspirative”. Vremuri de dictatură.[13]

Prin teatru oamenii speciali își alintă semenii cu povești plăcute, timp de comuniune și relaxare. Atribut al ființelor superioare, teatrul intervine în viața noastră într-un mod profund, senzațiile spectatorului devenind practic parte din grijile dramaturgului. O astfel de alcătuire aparține ideii de umanitate și negreșit spunem că R.I. ne-a alintat într-un mod aparte prin intermediul teatrului!

Spaima organului de securitate era imensă. Se temeau și de ceea ce nu înțelegeau. Aveau o alertă, o stare de gardă față de orice manifestare intelectuală care ar fi putut avea darul de a persifla regimul. Frica oamenilor pornea de la partid. Securitatea avea oameni mai deștepți decât partidul, însă diabolici în obediența lor și grija de a-și rezerva o poziție de stat în stat în societatea românească. Aveau un nivel material mai bun, stăpâneau și se considerau stăpâni. În această conjunctură nu doreau să piardă controlul, să se audă că poporul este viu, trăiește, râde și merge la TEATRU!

Un artist intelectual putea salva masele constituite din alți intelectuali. Dacă organul represiv pierdea controlul, jocul ar fi devenit periculos. Unele guri trebuiau astupate. Ordinele veneau de la partid, din zona nomenclaturii. Căzut în vizor erai ”lucrat informativ” până în momentul în care, fie erai racolat ca informator, fie astupat și marginalizat, temperat prin anchete și represalii. Șantajul ducea tot către înregimentarea ta ca informator – această pedeapsă fiind o armă perfidă a securității, care prin convingere sau teroare stăpânea peste popor.

Ziarele scriau despre piesele de teatru jucate și o făceau bine, cu text asumat și dezvoltat amplu pe subiect, profesionalismul fiind evident. Poate mai convingător decât cel al presei scrise de astăzi. Meseria fusese preluată dinainte de dictaturi și proliferată, adaptată, menținută și pe alocuri ferită de propagandă. Apoi ..., se tăcea, intervenind cenzura.

Cu siguranță R.I. se bucura de realizările sale în dramaturgie. Prilej de noi încercări, de evoluție, chiar pe fondul adâncirii stării de lagăr în România.

Institutul Pasteur

În fila 56 sursa ”MIRUNA”[14] toarnă direct din institutul Pasteur. O ”notă” în tipar activistic, o pâră, o undă a răului colegial desfășurată conspirativ, în cârdășie cu cea mai odioasă instituție a dictaturii – Securitatea. În fila 57, ”nota biroului” – penibilă și aceasta, insistă în D.U.I. ”IFTIM” (Radu Iftimovici – dosar de urmărire informativă) pe atitudinea doctorului R.I. față de condițiile impuse românilor de diriguitorii dictaturii.

Când un organism ce reprezintă serviciile secrete se desfășoară împotriva propriului popor, atunci nu asistăm decât la diluarea categorică a ideii de moralitate, de alcătuire etică a statului. Modelul aparținea din păcate societății românești, care căzuse iremediabil pe mâna Securității – caracterizată adesea în definiții golănistice. Pătura socială a securității – putem spune că exista și era reprezentată de: agenți, informatori, rezidenți, ofițeri, cadre diverse și familiile lor – privilegiați ai lagărului, gardieni peste condamnați, o lume dezorientată de la ideea de rațiune.

Cum poate cădea umanitatea în așa fel oribil de reprezentare a statului? Mai ales ca biologi ne întrebăm cum poate cea mai inteligentă ființă de pe Terra, singura cu rațiune creativă – să cadă în asemenea josnicii ale relaționării sociale? Să răspundă Securitatea și Partidul Comunist – odioase reprezentări ale deraierii de la ideea de ordine socială bazată pe o scară a valorii respectată și clar recunoscută.

Informatorii desfășurau activități esențiale, schițau contururile încăperilor de la institut, preocupându-se în limitele cunoscute, cu activități în mod evident imaginate de o regie patologică. Într-un colț anume, ce să vezi! Apare telefonul, un mijloc de comunicare prin care ”dușmanul” țării slăbea statul socialist și defăima politica partidului comunist român. Acesta devine intens ascultat.

Este mai mult decât important pentru orice cercetător de arhivă să admită penibilul activității Securității – care prin agenții săi deraia către un domeniu al vieții, pur imaginar, în care erau apoi atrași oamenii cumsecade. Securitatea, pe lângă violență avea și această caracteristică, descrisă simplu prin termenul incompetență. Instituția ducea o bătălie conspirativă cu cetățenii onești, care încercau să trăiască departe de dictatura ce cuprinsese în mod violent națiunea noastră.

Jenantă postura Securității ce activa mijloace operative împotriva unui institut. Și pentru ce? Pentru că un om de cultură publica scenarii de teatru – care puteau deranja sistemul. Pentru acest motiv un securist identifica o cercetătoare, posibilă colaboratoare a securității. Mai precis, deodată, tu om liber, ești descris la Securitate de către un agent din institutul unde lucrezi, urmând ca într-o zi să te trezești că ești chemat într-o cameră conspirativă unde îți este propusă o colaborare, tema fiind trădarea unui coleg. În ce chestiune? Aceea a unei creații de cultură.

Aceasta a fost Securitatea română – un instrument diabolic al dictaturii. Sigur că angajații Securității și-au atribuit titluri”nobiliare”. Având acces la informații aceștia au putut să-și dezvolte rețele stat în stat. A lipsit o Lege a Lustrației după 1990, care ar fi avut un rol reparator în societate, eliminând din posturi cheie oameni care susținuseră dictatura.

Acum, din păcate suntem contaminați – națiunea în care binele și răul conviețuiesc fiind din multe puncte de vedere condamnată la stagnare. Trecutul totalitarist nu a fost încă lămurit, societatea actuală alimentând nu întâmplător o emigrație nepermisă unei națiuni puternice.

Toarășa bucătăreasă

Nu ne mai mirăm că o bucătăreasă ajunge prin partidul comunist în postura de a aviza piese de teatru și literatură. Fila 62 merită citită cu atenție și mai ales înțeles mesajul, transmis sous texte de către R.I. Acest tip de redactare se realiza într-un șablon tocit aprig de lucrătorii odioasei instituții comuniste. Atâta puteau. Și conta totul pentru ei – fiecare detaliu, chiar și fără importanță. Scriau și acuzau. Securitatea lucra cu Miliția și avea informatori aproape pe fiecare stradă a oricărui municipiu. Notau totul și păreau a se mula pe o stare de război – un război purtat din păcate chiar cu propriul popor.[15]

Alt informator, altă NOTĂ – redactată în mod evident la sugestia ofițerului. Și tot așa mai departe! Această construcție a frazei: ”conținut interpretabil” apare în toate notele informative – relevând limba de lemn a securității. Apare ”legătura operativă” ”POPESCU”, cu siguranță un personaj negativ, atașat aparatului de partid și de stat. Nu mai spunem că a turna la Securitate coincide cu faptul de a trăda – este o trădare – care nu merită definiții și nici evaluări. O faptă reprobabilă și el un trădător lipsit de orice amprentă specifică unei educații creștine. Așa s-a structurat comunismul – prin obedienții alăturați partidului și securității și trădătorii lipsiți de o minimă verticalitate, dispuși către o cleioșenie a spiritului înecat în lipsa eticii.

RAPORTUL ”ofițerului operativ” II locotenent PURCARU MARIUS – este pueril și lipsit de seriozitate. Interesantă și semnătura acestui tovărășel al securității, căruia nu-i este de ajuns titlul de ”Lt.” plasat înaintea numelui, care ar fi în mod firesc urmat de simpla semnătură indescifrabilă, acesta reia ”Lt.” și alături de semnătura proprie. Criză de grad, sete de funcție, dor nespus de titluri oferite din plin de cumplita securitate.

Apare și rezidentul ”VALERIU”, un nume conspirativ desigur – reia o temă deja existentă în filele dosarului, plăcându-i să caligrafieze litere. Rezidentul revine după alte luni cu o noi note informative. Conținutul este exagerat pe alocuri. Cititorul își poate da seama care pasaje ies din realitate.

Cei care realizează descrierea doctorului R.I. produc materiale pe care le definim ca bârfă de institut. În nici un caz un agent serios al unui serviciu de informații nu se poate baza pe astfel de evaluări. Și acestea nicidecum nu pot avea elemente de adevăr valabile. Doctorul R.I. știa ce spune – și putea să ofere colegilor argumente oricând. Sigur că atitudinea celui mai bun decât tine, te determină să-l definești ca o excepție de limită – însă noi nu suntem de acord cu această descriere și nici cu violența – ofensa fiind rezolvată între intelectuali în alte moduri. Unii oameni merită aprecieri directe, care poate îi duc către agresivitate – în această situație doctorul R.I. fiind în mod evident victima unor oameni cărora le spusese adevăruri care fuseseră interpretate ca ofense.[16]

Cititorul tânăr, cel din viitor sau cercetătorul de arhivă – trebuie să aibă răbdare cu astfel de texte și să nu se grăbească spre interpretări facile, rapide, superficiale. Atât de mult ofensează informatorul securității în note, încât nu ne mai interesează opinia lui. Un astfel de text anonim sau conspirat își pierde instantaneu din valoare.

Profesorul Nicolae Cajal – Institutul de Virusologie

Penibilă inserția securității în viața celor două personalități – pe de o parte profesorul Nicolae Cajal și pe de altă parte doctorul Radu Iftimovici. De fapt amândoi aveau dosare de urmărire informativă. Securitatea deraiase peste măsură și încerca – precum un organism unicelular, să-și includă gena distrugătoare în corpul unei națiuni care încă mai avea oameni nepreocupați de prostiile unui aparat de partid comunist reprezentat de nonvalori și cocoșați obedienți, gata oricând să considere că șeful este un zeu bun pentru plecat capul servil.

Cei care, fie din prostie, fie din abilitate au pactizat cu regimul dictatorial – fac parte (fără deosebire) din acea categorie de oameni lipsiți de scrupule, vânători într-o lume pe care și-o doresc agresivă – oricum ei înșiși neputând să producă nimic creativ și util societății în care există.

Filele de dosar trebuie atent studiate. Rezidentul ”VALERIU” are tendința de a redacta bârfe, capacitatea acestuia de a pătrunde în intimitățile lumii selecte fiind limitată. Acesta redă numai ceea ce reprezintă sublimarea bârfei și nimic în plus. Se observă că nu are clasă și nici un fond de educație solid.

Ageamiul din social a început să fie vizibil mai ales după anul 1948. În vremea monarhiei, scara de valori nu permitea fisuri și în consecință nici infiltrări. În fond ce vedem? Un sistem rigid, comunist și o lume încă liberă, de nuanță creativă. Observăm un om discret și inteligent în persoana doctorului Radu Iftimovici și o seamă de trepăduși ce turnau la securitate aspecte în regie proprie – departe ca noi astăzi să considerăm notele informative respective cu valoare documentaristică integrală.

În mod evident materialele au fost solicitate de securitate. Pe lângă detaliile specifice institutului sunt înscrise și alte date, care nu au legătură cu activitatea profesională. Cei de la CADRE aveau informații obținute prin Miliție și Securitate, prin informatori și alte surse ”oficiale”. A semnat și directorul institutului și se observă că nuanța textului său diferă evident de limba de lemn a celor de la cadre și Securitate.[17]

Filele de dosar ne prezintă realitatea contrară bunului simț care domina ministerele în dictatură. ”A înțeles că greșește” – este o frază ce exprimă grosolănia instituției peceriste, care domina tot ceea ce însemna bun simț, în cel mai urât și dezgustător sens.

”Serviciul Independent de Pașapoarte”

O altă creație a statului dictatorial, în lupta lui cu cetățenii, o instituție securistică și amplu ierarhizată prin nomenclatura comunistă. În dictatură, dacă o persoană deținea un pașaport de călătorie, acesta nu era păstrat acasă, ci la sediul unui serviciu special. Pentru orice călătorie se depunea cerere și securitatea decidea oportunitatea deplasării. Libertatea de circulație era inexistentă în statele lagărului socialist. În anumite condiții unii cetățeni circulau, fie în interes de serviciu, fie în numele unor preocupări oficiale în favoarea unor instituții ale statului, fie în vacanțe – în anumite condiții.

Securitatea își continua investigațiile cu privire la familia doctorului R.I. Identificăm un serviciu rigid care urmărea să cumuleze informații utile unor teme generale ce priveau activitatea decisă la nivel înalt în securitate. Dictatura avansa împotriva propriului popor, România se transforma într-un lagăr totalitarist.

Doctorul Radu Iftimovici și-a negociat deplasările în străinătate, jucând pe degete securitatea într-un mod original, reușind încheierea unor convenții evident favorabile dumnealui.

Dosarele securității represive

Materialele securității nu trebuie abordate precum documente oficiale cu valoare. În fapt aceste foi ale securității puteau aduce mult rău unei persoane urmărite prin D.U.I. Dosarele erau alcătuite cu scopul de a se căuta dovezi pentru ”înfundarea” unei persoane. Redactările lipsite de flexibilitate arătau un sistem ce funcționa pe teme generale de primă importanță, care descriau de fapt temerile statului dictatorial. Partidul comunist și organele Securității țineau România captivă împotriva voinței sale, de aproape o jumătate de veac.

Sistemul pe de o parte și poporul pe de alta – iată deja două pături sociale care mai presus de orice ideologie își alcătuiau fiecare separat calculele fiecărei zile, pe domeniul concret al supraviețuirii. Mizeria pătrundea radical în toate zonele societății – atât în viața privată a oamenilor, cât mai ales la locul de muncă. Securiștii lucrau la greu, căutând orice fisură prin care să aibă acces în regiunile ce ar fi permis organizări ale unei posibile rezistențe.

Ofițerii de securitate aveau decizia, li se lăsase puterea, dictatorii și nomenclatura cunoscând faptul că acest târg era minimum necesar supraviețuirii lor. Realizaseră un regim dement al fricii și obediențelor fără de fisură. Ce valoare documentaristică au aceste hârtii ale securității? Niciuna în plus, decât mărturia scrisă a totalitarismului.

Corespondența profesorului Radu Iftimovici

Interceptarea corespondenței[18] unor cetățeni onești reprezintă și practic definește regimul inuman al Securității din țara noastră. Ce valoare operativă poate avea o scrisoare de familie, redactată între prieteni? Niciuna! Și totuși, cu cinism securitatea punea la dosar orice fel de corespondență, realizând o imixtiune imorală în viața intimă a cetățenilor – și poate că numai pentru acest lucru o minimă coerciție era necesară după 1989, ca justificare a ideii de revoluție.

Noi reținem căldura cuvintelor unei familii și ca cercetători nu le atribuim nici o valoare pentru Securitate, reținând numai importanța lor pentru noi, în raport cu personalitățile profesiei. Prea multă hârtie consuma Securitatea interceptând corespondența doctorului R.I. Ofițerii aveau planuri de acțiune în afara țării și adunau informații cu privire la orice încercare de sprijinire a ideii de libertate din partea unor cetățeni străini sau români stabiliți în state occidentale.

Corespondența era interceptată, tradusă și expediată serviciilor Securității care se ocupau direct de caz. Formularistica era deja asigurată. Puteau să oprească o scrisoare din drumul ei către destinatar, sau puteau să o repună în circuit. Sistemul Securității de imixtiune în activitatea poștei funcționa foarte bine în acele vremuri ale dictaturii. Expeditorii din țară, precum și cei din exterior, în special din statele avansate cunoșteau aceste practici. Cetățenii erau bine ținuți sub observație.

Corespondența doctorului R.I. are farmec și merită aprofundată.[19] Doctorul R.I. protestează amical, realizând un exercițiu de echilibru într-o lume perversă structural atunci când își alcătuiește domeniul de selecție în mediul artistic și mai ales cel care reprezintă teatrul, cu toată componenta lui – actori, dramaturgi, scenariști, critici, directori de producție, etc.

R.I. ni se prezintă în amploarea personalității sale, din orice redactare – fie că este destinatar, fie expeditor – se relevă faptul că doctorul a reușit să creeze un val în jurul său, în sens cu totul pozitiv.

Diferit de tot ceea ce a mâzgălit securitatea în filele sale de dosar, există corespondența doctorului R.I., cu o valoare documentaristică incontestabilă. Extragem astfel binele din rău și descoperim o parte din viața unor oameni care încercau să-și ducă existența în dictatură. Cercetătorul de arhivă propune astfel cititorului momente de cultură, de profunzime spirituală și introspecție în zone umane autentice. Admirăm întreaga familie a doctorului Radu Iftimovici și îi acordăm aici un spațiu protejat, respectat și util cititorilor din prezent și celor din viitor.

Securitatea a interceptat întreaga corespondență a doctorului R.I., pe o perioadă desfășurată pe mai bine de două decenii. Tot ceea ce scria doctorul R.I. ajungea la securitate. Astăzi selectăm această corespondență și oferindu-i un spațiu etic impecabil, o amintim în acest articol, încercând atât noi ca autori cât și cititorii să ne detașăm de sursa de proveniență – respectiv organul diabolic al Securității – și să căutăm să iubim valorile societății noastre, înțelegându-le parcursul prin viață, într-o etapă controversată a istoriei națiunii noastre.

Discutând mereu liber, R.I. ne arată omul special, inteligența aparte, rară, capabilă de nuanțe de expresivitate foarte elaborate. Departe de banal, de superficial se află mereu textele doctorului R.I. care deși evadează din mediul medical veterinar, însă rămâne în domeniul umanist al dramaturgiei în egală măsură omul medic, apropiat de științele naturale. În corespondență R.I. discută despre piesele sale cu multă credință. Se simte că le iubește și le-a compus pentru oameni, mai mult decât pentru sine.

Scrisori din vremea dictaturii, detașate de răul totalitarismului, redactate cu viață de către oameni care aparțineau unor grupuri deosebite, ce încercau să simtă clipă de clipă naturalețea legăturilor interumane. În contrast, agentura scria la dictare, copia, ștampila. Însă degeaba! Scrisul copiat nu alterează nuanța mesajului, poate doar compromite tencuiala simezei, în rest capodopera rămâne la fel, vie. Agenții intrau în viața unor oameni pe care niciodată nu-i puteau nici ajunge, nici înțelege.

R.I. avea darul de a impresiona, de a transmite un alt mod de comunicare, de la o bază în sus, departe de conveniențe. Sistemul apropierii umane apare la R.I. nuanțat prin fundamentul unei gândiri lucrate an de an, lună de lună, zi de zi. Ce societate medicală am fi avut dacă și la noi în profesie corpul medicilor ar fi fost dispus să înțeleagă modul de gândire al acestor oameni deosebiți! R.I. intră printre noi cu har, oferindu-ne un nou sistem de valori, gata fabricat, util, benefic, important. A fost pentru noi un reper, o baliză. Îi suntem fundamental discipoli!

Atunci când din păcate societatea este alcătuită din oameni dispuși să vadă lumea judecând limitat – în mod evident oameni precum R.I. riscă nemulțumiri, pe tot parcursul vieții. Lenea semenilor de a le dovedi unor astfel de personalități recunoașterea necesară, ne pare ireală și neproductivă. Și totuși, așa se întâmplă foarte frecvent.

R.I. nu a avut nimic de a face cu lumea comuniștilor. Din contră, fiind o fire liberă și un intelectual real, a simțit mereu discrepanța din societatea românească – ce acceptase să aibă la vârfuri oameni ajunși prin brațele partidului comunist, indivizi fără educație. R.I. simțea că teatrul se află în pericol – fie pe scenă, fie în biroul dramaturgului, fie în selecție și critică, pătrunzând ciurucuri inserate în cultura noastră odată cu demararea forțată a epocii comuniste, începând cu anii 1945-1948.

Scrisorile doctorului R.I. sunt lecții de autenticitate, utile tinerilor și celor din viitor. Nu se vor învechi aceste redactări și mai mult, aici putem spune că ele mereu vor putea fi redescoperite de orice cititor, indiferent de trecerea timpului. A ajunge în postura de a înțelege vremurile deceniilor secolului trecut, citind și înțelegând scrisorile doctorului R.I. – reprezintă un exercițiu intelectual autentic.

Încercăm prin această articol să oferim cititorului sensuri în înțelegerea felului în care elitele au găsit o alternativă de viață în comunism, reușind să nu-și altereze spiritul și nici să coabiteze nedemn servind activiștii partidului comunist sau organele odioasei securități.

Intelectualul Radu Iftimovici și societatea

Capabil de poziționări analitice de maximă luciditate, R.I. intervenea în diferite etaje ale vieții culturale oferind soluții și opinii de mare valoare. Cum a fost posibilă o astfel de poziționare? Aici trebuie să remarcăm omul, tipul aparte, modern și inteligent, care emana farmec intelectual clipă de clipă.

Astfel de oameni pot să genereze valuri de idei, viziuni pe termen lung și să ofere colegilor de generație, dar și posterității, evaluări obiective foarte utile – emanciparea grupurilor umane făcându-se numai prin astfel de personalități – care din păcate în viață sunt apreciate la întâmplare de către oameni ce consideră că numai raporturile pe care le văd la serviciu alcătuiesc și scara de valori și maximul de performanță. Greșit! Foarte greșit! R.I. ne demonstra cu totul altceva.

Atâtea cohorte de cadre universitare viermuiesc în anonimat – etape universitare din care nu rămâne mai nimic. Și totuși acești oameni dotați cu vână carieristică, reușesc să își alcătuiască unii altora imagini mondene ce dau chiar valuri. Fals. Descriem un mediu lipsit de etică și chiar valoare în plan uman, ce reprezintă de fapt un loc stătut, din care nu răsuflă aer de cultură sau emancipare. Acești oameni nu sunt interesați decât de propriul scaun și mai ales de bani – care să le asigure o maximă satisfacție, utilă genelor din care sunt alcătuiți. R.I. în schimb, ne-a transmis tot ceea ce ne doream a cunoaște – și mai ales ne-a fost model.

Ni se promite un mediu academic, în schimb nu-l observăm. Vedem asocieri și constatăm că diplomele curg. Se mai obțin și rezultate, însă degeaba, pentru că organizarea universităților rămâne departe de un minim obiectiv. Citind însă aceste rânduri vom observa că din păcate, mult prea mulți nu l-au ajuns pe doctorul Radu Iftimovici – și nici șanse să o facă nu se întrevăd. Degeaba ne amăgim, că baze materiale s-au creat, că dascălii s-au perfecționat. Noi nu distingem un model real căruia să-i putem deveni discipoli! În lumea asta am avut însă șansa să mai întâlnim și oameni de prestigiu, care pur și simplu așa au fost, valoarea fiindu-le nu marcă ci compoziție pură a personalității.

Când prostul gust cuprinde zonele solemne ale unei profesiuni, atunci cei cu adevărat valoroși tind să fie marginalizați sau fals apreciați. Degeaba se comit comemorări, când în esență mai bine de 80% din corpul unei profesii nu-și cunoaște adevărații lideri. Viața în societatea comercială are alte reguli, alte concepte în evaluări umane – și din păcate trendul acesta nu dispare, ci perpetuează și ne ține în limite cumplite, decise de oameni care își urmăresc numai interesele.

R.I. activa în medii de creație unde găsea sau impunea el însuși o componentă de libertate. În mod firesc oamenii de valoare se exprimă așa. Societatea comunistă dorea însă subjugarea indivizilor și adunarea acestora în mase ușor controlabile. R.I. rupea aceste lanțuri și naviga în zone cărora le imprima (chiar el) idei de libertate.

De ce unii nu l-au acceptat? Pentru că nu l-au înțeles! Rigiditatea omului banal este adesea înfiorătoare. Și în instituții și în centrele universitare omul mediocru se ascunde în scutul sistemului și profită de funcția care impune un anume respect, cel puțin formal.

Reperele fixate de R.I. ne conduc către o stare aparte, în contextul în care de regulă grupurile profesionale tind mai mult către rigidizări convenționale sau o modă comercială neproductivă, ce nu justifică nici o formă de evoluție reală în branșă.

Cititorii tineri și cei din viitor se pot apropia de aceste articole, căutând să-și îmbogățească cunoștințele, parcurgând genul articolelor, înțelegând prezentările, subtilitățile și de ce nu evidențierile pozitive, care nu lipsesc și fac cinste colegului nostru, deja mult regretatul Radu Iftimovici.

Poate că uneori textul pare greu de parcurs. Este adevărat. Însă la sfârșitul lecturării acestui articol cititorul va avea în plus o serie de informații care îl vor ajuta să înțeleagă mai bine personalitatea doctorului R.I. și mai ales trecerea acestui om prin cumplita și aberanta dictatură. Tinerii colegi și cei din viitor își vor rezolva dilemele, căutând să vadă cum au trăit elitele în anii totalitarismului. Prin acest exercițiu vor rămâne împreună cei care simt cu adevărat ideea de solidaritate.

Personalitatea doctorului R.I și respectul discipolilor peste vremuri

Întotdeauna oameni precum R.I. au găsit timp pentru comunitate, pentru societatea căreia i-au aparținut. Prezentăm o personalitate a profesiei aflată în dictatură, în vremuri complicate, însă observăm că la noi, la români, familia mereu a reușit să se coaguleze către obiective importante.

Accesul în arhivele fostei securități nu este o imixtiune în intimitatea unei familii. Din contră, relevarea gesturilor securității față de o personalitate a profesiei și aducerea la lumină a acestor filaje combinate reprezintă un exercițiu etic deopotrivă pentru cercetător, cât și pentru cititori și istoria profesiei noastre. Privim cu simpatie familia doctorului R.I. și îi oferim aici un spațiu de prezentare integral etic.

Colegii din viitor trebuie să învețe că alunecarea unei societăți către iliberalism vine cu o serie de consecințe nefaste. Trecerea comunităților umane prin dictaturi a îmbrăcat forme diverse în fostele state ale blocului estic comunist, la noi în țară rigiditatea Securității în lupta ei împotriva poporului fiind (am putea spune fără să greșim) intensă, chiar extremă. În contrast, R.I. s-a plasat mereu într-o dinamică personală, reușind să-și realizeze planul vieții sale, trecând peste greutăți și nereușite. Între timp securitatea veghează fiecare mișcare a doctorului, filajul fiind complet.

Timpurile dictaturii și Securitatea

În dictatură nu puteai să vorbești liber, în schimb pătura activiștilor și cea a securiștilor își găsea limbajul propriu, bine camuflat. Rețelele Securității erau nedemne în exercițiul lor desfășurat împotriva cetățenilor – care sperau că într-o zi totul o să se sfârșească. Au fost până la finalul vieții lor aflați într-o dinamică potrivnică națiunii și favorabilă intereselor care îi priveau direct. Această ruptură a societății noastre a început acut imediat după abdicarea Regelui și constituirea republicii de ocupație. Cadrele care activau în acest aparat represiv s-au manifestat violent și mereu ca o forță abrutizată, gata să anihileze orice încercare de evadare a unui cetățean din linia impusă în lagărul socialist românesc. Modelul autohton se baza pe stimularea fricii.

Cetățenii de valoare își construiau ritmul vieții în felul lor, căutând să se concentreze în zona chestiunilor serioase de zi cu zi, sfidând pe cât de mult posibil starea de dictatură. Între timp, aparatul represiv își alcătuia și el o existență privată – desfășurată în contrasens cu cea a oamenilor cumsecade, care era nevoiți să suporte legile lagărului comunist. Românii ajunseseră la bloc, înghesuiți de un regim imoral, paranoic și continuu agravat de lumea obedienței patologice.

Filajul

În cazul doctorului R.I. Securitatea comandase filajul integral în etape diferite care au acoperit o durată impresionantă de timp și întreaga familie. Metodele au fost foarte diverse.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă