Dacă Fed avertizează că este nevoie de suferinţă pentru a salva de inflaţie economia americană, unde nu este criză de energie şi unde preţurile nu cresc la fel de puternic ca în UE, câtă suferinţă va îndura Europa?

2 zile in urmă 30

Pentru maghiari, pâinea a devenit simbolul inflaţiei. S-a scumpit cel mai mult din UE, deşi banca lor centrală este cea care a dat startul luptei cu preţurile. Guvernul supraîndatorat aplică deja măsuri de austeritate, dar care lovesc investiţiile.

Odată cu inflaţia record vine recesiunea produsă de creş­terile de dobânzi efectuate ca răspuns la scumpiri de băn­cile centrale. Dar dacă nu acesta va fi preţul integral suportat de eco­nomii şi de plătitorii de taxe pentru stăvilirea valurilor de scumpiri?

Dacă adevărata suferinţă vine după tre­cerea crizei, când deficitele exagerate şi dato­riile va trebui acoperite prin creşteri de impo­zite şi frânarea investiţiilor, adică prin tăierea energiei necesare dezvoltării?

Amploarea actualului val de inflaţie, care împinge economiile mari şi mici în recesiune, nu a fost anticipată de băncile centrale sau de guverne deoarece instrumentele de calcul predictiv au fost depăşite de situaţie, după cum a recunoscut chiar BCE.

Cele mai multe instituţii de prognoză sau companii se aş­teap­tă ca recesiunea care vine să fie una uşoară. Când cal­culele de inflaţie au fost gre­şite, la fel de eronate pot fi şi cele pentru evoluţia econo­miilor. Recesiunea poate că nu va fi adâncă, dar poate fi lungă sau se poate transforma într-o stagnare prelungită însoţită de preţuri mari. 

Cu o nouă majorare de dobândă uriaşă, Rezerva Federală americană intensifică lupta cu inflaţia, dar în acelaşi timp împinge economia SUA mai aproape de recesiune, iar preşedintele instituţiei, Jerome Powell, spune că nu există altă cale. Războiul cu preţurile face suferinţa, adică recesiunea, inevitabilă.

În SUA, care nu au plasele de siguranţă socială pe care le au ţările europene, scăderea economică prelungită este asociată cu distru­gerea de locuri de muncă, şomaj şi colapsul veniturilor. Însă la americani criza din energie nu se simte la fel de acut ca în UE.

Preţurile carburanţilor bat în retragere de mai multe luni. Şi nici inflaţia, care are o forţă nemaivăzută în ultimii 40 de ani, nu este atât de mare ca în Europa. Cu toate acestea, Fed a început lupta cu preţurile mai devreme decât colega din zona euro, Banca Centrală Europeană, şi a dus dobânzile mai sus în salturi mari.

Cu alte cuvinte, a dezlănţuit o luptă agre­sivă şi fără compromisuri contra inflaţiei, în timp ce BCE s-a trezit mai târziu la realitate şi a ac­ţionat ezitant. Acum banca europeană este obligată să recupereze timpul pierdut pentru că avantajul pe care-l are Fed aduce suferinţă, printre altele, pentru euro, moneda pe care trebuie să o protejeze.

Dolarul a ajuns moneda rege de ne­con­testat a lumii, impulsionat de dobânzile mari ale băncii centrale americane, în timp ce euro se depreciază, producând şi mai multă infla­ţie, suferinţa de moment. Euro slab înseamnă importuri mai scumpe. În Europa de Est, în ţările noneuro, bănci centrale au acţionat mai din timp, dar unele au intervenit mai lent, însă nu atât de lent ca BCE. Cu toate acestea, inflaţia nu s-a domolit.

Şi monedele locale se depreciază faţă de dolar. În zona euro, dar şi în restul UE, rece­siunea este asociată mai degrabă cu o criză a datoriilor suverane care în criza izbucnită în 2007 şi pornită din SUA a însemnat şi dis­trugeri masive de locuri de muncă.

Acum, guvernele tind să cheltuiască mai mult de la buget pentru a subvenţiona salariile şi păstra forţa de muncă, ceea ce duce la creşterea deficitelor bugetare şi datoriilor guvernamentale. Regulile bugetare sunt mai laxe faţă de cum erau atunci, dar unele economii tot mai au datoriile exagerat de mari şi economii prea slabe pentru a le susţine în vremuri de criză. Un exemplu în acest sens este Italia, care a avut nevoie de un deceniu pentru a-şi reveni din criza financiară globală. Atunci, finanţele italiene şi sistemul bancar au fost la un pas de colaps. În Grecia şi Spania a fost mult mai rău.

Mai multe detalii

pe www.zf.ro

În unele ţări din Europa de Est, care au datorii mai mici decât Italia şi Grecia, dar sunt economii emergente a fost carnagiu din cauza măsurilor de austeritate recomandate de toată lumea şi impuse de instituţiile financiare internaţionale. Între timp, UE a căpătat mai multe mecanisme de protecţie, mai ales faţă de un colaps al sistemului bancar.

Austeritatea nu mai este recomandată. Cu toate acestea, guvernul ungar, considerat populist, a început deja să aplice măsuri de austeritate care ating investiţiile. Criza de acum este diferită prin natura ei. Blocajele din economie nu mai au drept cauză îngheţarea finanţării ci factori ce nu pot fi controlaţi precum creşterea preţurilor energiei în contextul unui război economic între Rusia şi UE şi penurii de tot felul, unele cu rădăcini lungi până în Asia.

În Europa, problemele sunt rezolvate lent deoarece interesele diferitelor state membre ale UE sunt diferite, acesta fiind stilul care o caracterizează, iar astfel crizele tind să se agraveze înainte de a se acţiona decisiv. Criza actuală este deosebită şi pentru că vine pe un fond de nemulţumire provocat de cealaltă.

Austeritatea şi şomajul ridicat de atunci au dat politicienilor populişti şi chiar extremişti un avânt care acum a devenit periculos. În Italia, forţele de extremă dreapta sunt mai puternice ca oricând după marele război, iar alegerile bat la uşă. Comuniştii pândesc în Franţa. Fed, care tinde să acţioneze din vreme şi în forţă, prezice că 2023 va fi un an al stagnării, prin urmare atunci şi-ar face loc şi recesiunea în condiţiile în care va continua să ridice dobânzile pentru a aduce inflaţia sub control. Însă banca recunoaşte că predicţiile au precizie redusă şi că nici calculele pentru prezent nu sunt exacte. În Germania, cea mai mare economie europeană, Bundesbank crede, de asemenea, că 2023 va fi anul recesiunii, dar şi al inflaţiei ridicate. Scăderea economică s-ar putea să înceapă chiar din acest an.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă