Consideratii despre inchisoare

1 săptămână in urmă 14

Introducere

Tema inchisorii a fost in atentia publica in anii din urma, dar atentia publica are regulile ei, iar adevarata nevoie sociala ramane deseori ascunsa sub falduri de ignoranta. Atentia este orientata de multe ori de factori conjuncturali, iar motivatiile necinstite din spatele sustinerii unei cauze legitime decredibilizeaza cauza insasi.

Despre pedeapsa inchisorii s-a vorbit in contextul analizarii cazuisticii Curtii europene a drepturilor omului (CtEDO) si a obligatiilor asumate de statul roman spre a imbunatatii conditiile din penitenciare, dupa pronuntarea unei hotarari pilot in cauza Rezmives si altii c. Romaniei[1].

Prilejul a fost speculat de persoane din zona criminalitatii gulerelor albe care au preluat tema conditiilor de detentie spre a fi mai persuasivi in decredibilizarea sistemului de justitie care i-a gasit vinovati ori era pe punctul sa o faca.

In acest fel, in mod nedorit, egalitatea in fata legii a fost contrapusa principiului demnitatii umane ori interzicerii tratamentelor inumane sau degradante, cand, de fapt, ele trebuie sa se bucure de egala atentie.

Ceea ce ne propunem noi este o vedere nu doar asupra modului cum se executa pedeapsa inchisorii in sistemul romanesc, in lumina practicii CtEDO, ci si asupra temeiurilor acestei pedepse, asupra scopurilor sale si a reusitei ori esecului atingerii acestor scopuri. Numai pornind de aici putem observa daca nu cumva viziunea asupra inchisorii in societatea contemporana s-a schimbat deja suficient de mult - chiar daca nu indraznim inca sa recunoastem -, incat sa necesite o reasezare a politicii penale in materia pedepselor. Caci, asa cum afirma Cesare Beccaria, « fericite sunt acele natiuni care nu vor astepta ca miscarea lenta a combinatiilor si vicisitudinilor omenesti ajunse la apogeu sa fie urmata, intr-un tarziu, la extremitatea relelor, de o orientare spre bine, ci vor accelera trecerile prin legi bune ».[2]

Inclasabilul Michel Foucault a teoretizat in cursurile sustinute la Collège de France in anii 1974-1975, adunate ulterior in volumul Surveiller et punir[3], ceea ce numea el societatea disciplinara, constituita la sfarsitul sec. XVIII-inceput de secol XIX, in jurul unor institutii menite sa asigure omogenitatea si eficienta sociala (inchisoarea, azilul, spitalul, internatul, scoala, cazarma, uzina).

Apreciem ca nu este lipsit de interes a introduce si in dezbaterea romaneasca aceasta viziune transversala asupra societatii contemporane care ne ajuta sa formulam intrebarile corecte inclusiv in cadrul stiintei juridice.

2. Pedeapsa inchisorii de la Beccaria la Foucault

2.1. Cesare Beccaria si reformele de la sfarsitul sec. XVIII-inceputul sec. XIX

Cesare Beccaria este cel care, in contextul particular al secolului luminilor, umanizeaza ideea de pedeapsa. Imbinand convingeri contractualiste[4] cu cele utilitariste[5], el defineste pedeapsa drept “motivatia sensibila ce indeparteaza sufletul despotic al fiecarui om de a scufunda in vechiul haos legile societatii” (op.cit. pg. 36). In plus, formuleaza cu rigoare principiul legalitatii incriminarii, principiul proportionalitatii pedepsei, se opune torturii, clameaza apararea onoarei si libertatii individului, propune ca masuri de prevenire a savarsirii infractiunilor educatia, deplange coruptia magistratilor ca sursa a sentimentului de injustitie.

Totusi, desi vorbeste despre arestare, ca masura preventiva, nu dedica niciun capitol pedepsei inchisorii. Consacra parti din analiza sa, in schimb, pedepsei cu moartea, exilului, confiscarii. Aceasta, deoarece recluziunea isi face intrarea in sistemul penal abia odata cu marile reforme din perioada 1780-1820 din Europa Occidentala.

La momentul legiferarii sale, inchisoarea a facut obiectul unor critici virulente. Legea nu patrunde in inchisori, afirma Decazes in 1818[6], referitor la codul penal francez din 1810. Un argument contra era acela ca inchisoarea, punand laolalta condamnatii formeaza o comunitate de infractori care devin solidari si care vor ramane asa si dupa eliberare. Dupa cum se spunea, inchisoarea creeaza o veritabila armata de inamici interiori.[7] Nu in ultimul rand, din inchisoare ies oameni ale caror obisnuinte si caractere ii predispun in mod definitiv la criminalitate. Este vorba de ceea ce a fost denuntat drept « cercul vicios carceral » inca din anii 1815-1830.

Acestor critici li s-a furnizat un set de raspunsuri, ce pot fi sintetizate astfel : a) o modalitate care sa asigure functia de segregare a infractorilor, adica efectul pozitiv pentru societate, suprimand efectul negativ si periculos (repunerea in libertate a unor persoane predispuse la comiterea de noi infractiuni). Aceasta a fost deportarea/colonizarea ce au avut rolul lor la o anumita epoca pentru puterile coloniale ; b) reforma penitenciara care isi propunea sa duca la ruperea cercului vicios carceral[8] ; c) al treilea raspuns a fost acela de a acorda, cu sprijinul unor teorii stiintifice, un statut antropologic cercului carceral, facand din detinuti o categorie caracterizata de deviatie psiho-sociala, iar din puscarie un instrument politic de disciplinare a intregii societati.

In 1820, penologul american Edward Livingston justifica extinderea inchisorii ca pedeapsa par excellence, cu ajutorul urmatoarele patru trasaturi: posibilitatea de a fi gradata in functie de gravitatea infractiunii comise, impiedicarea recidivei, corectia condamnatului, caracterul suficient de bland, astfel incat juratii sa nu ezite sa o aplice, iar poporul sa nu se revolte impotriva legii[9].

2.2. Michel Foucault

Foucault este filosoful postbelic cu apetit pentru marile sinteze legate de corp, sexualitate, anormalitate, cunoastere. El isi propune sa decripteze raporturile de putere din societatea capitalista de tip industrial si constata ca aceasta se caracterizeaza prin nevoia de a supraveghea, epoca fiind caracterizata fundamental, in termenii sai, de panoptism[10]. Institutia fanion a acestei perioade, ce debuteaza la sfarsitul sec. al XVIII-lea este, dupa parerea sa, chiar inchisoarea, careia i se adauga celelalte institutii de tip disciplinar – uzina, cazarma, scoala, spitalul, azilul.

Contextul industrializarii in mediul urban , dar si cel al fragmentarii proprietatii in mediul rural, fac ca societatea sa devina intoleranta inclusiv cu micile delicte, ce pun in pericol buna desfasurare a vietii, iar organele de supraveghere sa se generalizeze. Pedeapsa cu inchisoarea reprezinta nu o etapa noua in istoria ideilor morale, ci o etapa noua in istoria raportului dintre puterea instituita si corp. Pornind de aici, se naste o anumita psihologie a deviantei ce atrag interventii corective terapeutice si punitive deopotriva. Subiectul psihologic asa cum il imaginam astazi – susceptibil de a invata si a se disciplina - s-ar fi nascut, spune Foucault, la punctul de intalnire dintre putere si corp[11]. Docilizarea corpurilor este ceea ce considera el ca se urmareste, in ultima instanta.[12]

Dar ce reprezinta reeducarea, ce se va impune ca scop declarat al pedepsei inchisorii ? Ea ar fi posibilitatea de a ameliora individul prin masuri care sa-l faca compatibil cu dezideratele puterii.

Antropologia punitiva a lui Foucault, pesimista in esenta si critica fata de umanismul penal iluminist, considera inchisoarea drept un creuzet al delincventei care face din aceasta un dispozitiv politic menit sa justifice in continuare controlul exercitat asupra intregii populatii, prin institutii ale supravegherii. Obiectivul fondator al inchisorii, acela de a corecta, esueaza de la momentul instituirii sale si va continua sa esueze[13].

Filosoful a facut parte din comisia de reforma a sistemului penitenciar francez in anii 70[14] ai secolului trecut, iar viziunea sa, ce a inlocuit ideea marxista de exploatare cu cea de putere, continua sa dea roade, nu atat din perspectiva drepturilor omului, cat din unghiul mai radical al gasirii conditiilor de aparitie, temeiurilor si scopurilor recluziunii penitenciare, pe calea a ceea ce a numit el, pe urmele lui Nietzsche, genealogie. Inchisoarea, in viziunea lui Foucault, este o institutie aflata in permanenta criza fiindca o reformare a sa reala si eficace nu se poate produce. Ea produce delincventa si e destinata sa o produca.

3. Situatia din Romania

In comisia de elaborare a Noului cod penal, intrat in vigoare la 1 februarie 2014 nu a existat, din pacate, niciun filosof cu aplecare spre dilemele contemporane. De altfel, nu exista in Romania intelectuali publici influenti interesati de lucruri atat de prozaice precum inchisoarea. Se crede la noi, indeobste, in gresita traditie dongoroziana, ca doar « tehnicianul dreptului » este in masura sa faca reglajele si sa vina cu formule legislative urmand, sigur, linia politica ceruta. Iar linia politica e orientata dupa cicluri scurte, electorale. Dimpotriva, noi credem ca, la rastimpuri, privirea filosofului e de mare folos. Si « merita recunostinta oamenilor acel filosof care a avut curajul ca, din biroul sau (…) sa arunce in multime primele seminte mult timp neroditoare ale adevarurilor utile »[15]. Intr-adevar, teoreticianul jurist, precum si « omul de sistem », formati de scoala de drept romaneasca, sunt deseori conservatori si comozi. Eforturile lor sunt atrase mult prea mult de tehnicitatea activitatii spre a mai chestiona baza problemei. Filosoful opereaza, in schimb, mai mult cu intrebarea « de ce ? » decat cu intrebarea « cum ? » si, in cazuri fericite, are darul de a simti mersul vremurilor cu mult inainte ca restul societatii sa perceapa schimbarile in viata cotidiana sau sa stie a le interpreta.

In doctrina romaneasca s-au definit pedepsele, in genere, drept masuri de constrangere cu caracter aflictiv al caror scop este apararea societatii impotriva infractiunilor si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de cei carora li se aplica, cat si de catre alte persoane. Ele ar fi sanctiuni destinate sa curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalitatii antisociale a infractorului[16]. Referitor la functiile pedepsei, s-a vorbit de functia retributiva, functia de intimidare si functia de reeducare a infractorului[17]. Dar de multa vreme nu se mai pune in discutie de ce privarea de libertate este si ar trebui sa ramana pedeapsa prin excelenta. Se considera un fapt ce nu mai necesita comentarii si demonstratii, recluziunea carcerala parand sa tina de o fatalitate de tip punitiv.

Legislativ, s-a statuat, de asemenea, ca "prin executarea pedepselor si a masurilor educative privative de libertate se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de ordinea de drept, fata de regulile de convietuire sociala si fata de munca, in vederea reintegrarii in societate a detinutilor sau persoanelor internate" (art. 3 alin. 2 lin Legea 254/2013).

Tot ceea ce tine de pedeapsa, de scopul ei, de functiile ei, atat in doctrina, cat si in formulele legislative, precum cea de mai sus, este imbracat intr-o haina lingvistica de tipul sloganului. Legiuitorul si doctrinarul, dar si judecatorul care motiveaza aplicarea unei pedepse cu inchisoarea, opereaza cu clisee tot mai greu de suportat. Reuseste inchisoarea sa remodeleze comportamentul persoanei care incalca legea penala? Pe cati dintre autorii de omoruri sau talharii ii reeduca participarea la concursuri de recitat poezii sau la spectacole de colinde? Pe cati autori de furturi ii misca participarea la cursuri de educatie religioasa? Pe destul de putini, dupa cum arata cifrele legate de rata recidivei in Romania[18]. Oare se pune problema doar de imbunatatire a metodelor educative in inchisori sau de recunoasterea incapacitatii structurale a inchisorii de a remodela? Ce se gaseste in spatele sintagmelor "atitudine corecta fata de ordinea de drept, regulile de convietuire sociala si munca"? Oare nu certitudini legate de un model de comportament uman pe care dorim sa-l impunem ignorand faptul ca dispozitivele educative s-au schimbat masiv in lumea actuala? Si oare chiar modelul de comportament clamat are in vedere un tip just de societate?

La 24 iulie 2012, CtEDO a pronunțat o hotărâre "semi-pilot" în cauza Iacov Stanciu c. României prin care a reținut că, în pofida eforturilor autorităților române de a îmbunătăți situația condițiilor de detenție, există o problemă structurală în acest domeniu.

Ulterior, confruntata cu numarul in crestere de plangeri in aceeasi materie, la data de 25 aprilie 2017, CtEDO a pronuntat hotararea pilot in cauza Rezmives si altii c. Romaniei. Obiectul sesizărilor l-a constituit, cu precădere, încălcarea prevederilor art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție din diferite unități penitenciare sau centre de reținere și arestare preventivă ale poliției. Petenții s-au plâns, printre altele, de suprapopularea celulelor, deficiența instalațiilor sanitare și lipsa igienei, calitatea proastă a hranei, vechimea materialelor primite, precum și prezența șobolanilor și a insectelor în celule.

Ca urmare, a fost intocmit un plan de actiune la 25 ianuarie 2018 de catre Guvernul Romaniei, plan ce a primit unele ajustari pe parcurs[19]. Se vorbeste de modificari la nivel strategic, de imbunatatirea serviciului de probatiune, de pregatirea, la nivel legislativ, a unei modificari a Legii 254/2013. Ceea ce intelegem, in esenta, din lectura planului de actiune este urmatorul lucru: dupa esecul partial al aplicarii institutiei « recursului compensatoriu »[20], ne pregatim sa « intarim sistemul penitenciar » cu un numar impresionant de noi locuri de detentie[21].

La data de 19 ianuarie 2021, potrivit cifrelor oficiale[22], sistemul penitenciar avea o capacitate totala de 18.245 de locuri si gazduia 21.854 de detinuti (un nivel de ocupare de cca 120 % si o rata de un detinut la 1.000 de locuitori, similar Frantei care are, insa, cu totul alte premize criminologice). Recursul comensatoriu a decongestionat intr-o oarecare masura penitenciarele, dar, dupa abrogarea sa, fara schimbarea politicii penale, trendul de supraaglomerare se reia.

4. Experienta recenta a altor state

Italia a trecut prin aceasta experienta, in urma unei hotarari pilot similare[23] si a declarat stare de urgenta carcerala[24]. Printre masurile luate a fost introducerea detentiei la domiciliu, ca pedeapsa principala (iar nu doar ca simpla metoda de individualizare), in cazuri prevazute de lege si evaluate de judecator. Asa cum afirma ministrul de justitie italian la acel moment, « se introduce in sanul sistemului o noua forma de detentie care se asociaza inchisorii ca pedeapsa principala »[25], urmand ca pedeapsa in penitenciar sa ramana extrema ratio.

In Franta, de asemenea, intrebarea foucauldiana vizand gasirea unei alternative pentru inchisoare, care sa pastreze efectele pozitive ale acesteia, eliminadu-le pe cele periculoase, este prezenta in dezbaterea publica[26]. Pentru a raspunde la intrebare, s-a sugerat ca trebuie separata dezbaterea penala de populismul care opune brutalitatea punitiva anomiei, ca si cum nu ar exista cale de mijloc.[27].

In Statele Unite, exista voci chiar mai radicale ce sustin ca inchisoarea nu trebuie inlocuita cu alte formule restrictive de libertate, ci cu o constelatie de institutii si strategii alternative care sa inlature inchisoarea din peisajul social si ideologic al societatii (americane) [28]. Aici sunt amintite masuri de "demilitarizare a scolilor, revitalizare a educatiei la toate nivelurile, un sistem care furnizeaza ingrijire sub aspect fizic si mental pentru toti, un sistem de justitie bazat pe reparatie si reconciliere, mai degraba decat pe represiune si razbunare".

5. De la societatea disciplinara la societatea de control ?

Analiza unor viziuni filosofice preocupate de tehnicizarea crescanda a societatii si de adaptarea metodelor socialmente admise de exercitare a autoritatii se dovedeste extrem de utila, chiar revelatoare.

Gilles Deleuze, intr-un articol din 1990[29], reia firul gandului foucauldian si dezvolta conceptul de societate de control, constatand mutatiile produse pe fondul dezvoltarii tehnicii, dar si, corespunzator, a modalitatilor de exercitare a puterii in societate. Aceste consideratii au devenit extrem de actuale.

Asa cum afirma Deleuze, societatea disciplinara avea la baza, ca mod de identificare, numarul de ordine, societatea de control are la baza parola de acces. Spitalul e in mare parte inlocuit de ingrijirile de zi si tratamentul ambulatoriu, uzina este inlocuita de intreprindere, programul de munca de 8 ore cu munca la distanta, formarea continua tinde sa se generalizeze in modalitati online (webinar), iar controlul continuu tinde sa inlocuiasca examenul. In materie de justitie penala, Deleuze ne da o cheie de lectura a romanului Procesul al lui Kafka aratand ca este revelator pentru trecerea de la disciplinar la societatea de control[30].

Justitia penala din Romania deja a facut anumiti pasi, la nivel tehnic, spre o diversificare a posibilitatilor pe care judecatorul le are la indemana in a sanctiona sau, ulterior, de a individualiza regimul de executare. Totusi, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei si suspendarea sub supraveghere sunt modalitati care mentin in centrul filosofiei penale detentia in penitenciar. Regimul semi-deschis si deschis, aplicat unei proportii de cca 35% din totalul condamnatilor la pedeapsa cu inchisoarea nu schimba fundamental situatia[31]. Pachetul masurilor in curs de adoptare, ca urmare a condamnarilor la CtEDO, nu face decat sa perpetueze aceeasi filosofie represiv-carcerala, cu ajustari la nivelul spatiului personal sau conditiilor de igiena, fara a tine seama de esecul reinsertiei sociale reflectat in rata de recidiva la eliberare a celor inchisi. Detentia la domiciliu si utilizarea mijloacelor de supraveghere electronica ar putea fi un important pas. "Cercul vicios carceral" ar fi, cel putin, slabit.

Interesant este ca un autor roman anticipa nevoia de abandonare treptata a pedepsei inchisorii, asa cum, la sfarsitul sec. al XVIII-lea fusesera abandonate supliciile. Se intampla in 1946[32]. Ulterior, aceasta tema nu a mai fost reluata serios. Nici in timpul regimului comunist care, sub aspectul principiilor pedepsei, ne-a readus intr-un stadiu in raport cu care Beccaria era de-o impecabila modernitate[33], nici dupa 1989[34].

6. Concluzii

In vremea pandemiei, anumite procese au fost accelerate (in domeniul educatiei, muncii, sanatatii etc.), intr-o lume care oricum avea o dinamica extraordinara. Crizele au, pare-se, acest efect de evidentiere a unor mecanisme ce nu functionau bine, dar care erau acoperite de o stare generala de echilibru. Nu intamplator se spune, deci, ca trebuie profitat de pe urma crizelor propunand reformarea unor elemente disfuncte ce altfel ar fi trenat.

Azi acceptam ceea ce era de neinchipuit pana acum circa un an : ca munca la distanta, in multe domenii, este posibil sa se permanentizeze, ca educatia la distanta va capata alta pondere, iar cursurile online vor face o concurenta serioasa predarii fata catre fata, ca videoconferintele se vor extinde la multe domenii in care prezenta fizica nu este strict necesara (inclusiv in justitie), ca tratamentul ambulatoriu si consultatiile medicale prin mesagerie electronica sau telefon se vor extinde si mai mult.

Or, pe noi, aceste schimbari ne-au surprins cu institutii (scoala, spital, penitenciar etc.) deja prost asezate, anacronice, marcate de tranzitii nesfarsite si lipsuri majore, la nivel de finantare, la nivel de personal, la nivel de atitudine. In acest context, plecand de la nevoia respectarii standardelor Consiliului Europei, noi construim penitenciare. In loc de a arde etape si de a adopta o strategie cu bataie lunga, derivata dintr-un umanism (post-umanism?) de secol XXI, care sa se bazeze pe nivelul actual al tehnologiei si pe mutatiile din societate, noi nu cautam alternative modelului carceral caruia alte tari i-au adus deja importante corective.

Ne gasim astfel in situatia de a urmari uneori neintelept obiective pe care alte state europene le-au abandonat sau sunt pe cale sa le abandoneze. Sau de a trata doar simptomul (supraaglomerarea), in loc sa ne preocupam curajos de cauze (politica penala).

Sa adaugi fortarete carcerale actualului arhipelag penitenciar inseamna sa eviti gasirea altor modalitati punitive si sa ratezi momentul de a atenua delincventa carcerala si a scadea rata recidivei.

Dintre argumentele lui Livingston, amintite mai sus (sectiunea 2.1.), ramane doar acela al posibilitatii gradarii pedepsei dupa gravitatea faptei, dar nici acest lucru nu este in sine multumitor, practica fiind nu doar neunitara (intodeauna a fost), ci vizibil neunitara, prin faptul ca informatia circula extrem de usor.

Nu impartasim in totalitate mizele politice si premisele teoretice ale autorilor francezi amintiti. De pilda, nu intrezarim eliminarea oricarei ierarhii din societatea umana, dupa cum nici nu suspectam ca orice forma de autoritate este o forma insidioasa de dominare si putere.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă