Ce ne spune cazul ”Mită pentru ministrul Mediului”. Cât de mari sunt interesele, sumele și rețeaua de tip mafiot-clientelară

1 lună in urmă 22

De aproape două decenii de când investighez afacerile de mediu, numirile în fruntea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, precum și în instituțiile cu funcții de avizare/aprobare, respectiv control au fost făcute pentru a proteja mafiile și interesele mafioților, nu pentru a proteja mediul și interesele legitime ale cetățenilor. Excepțiile au fost extrem de puține. Într-o măsură covârșitoare, selecția sistemică de tip clientelar-mafiot a funcționat, iar dacă citim detaliile despre ascensiunea și averea fostului ministru al Mediului (și a familiei lui), înțelegem ce îl ”recomanda” să preia un portofoliu de care depind afaceri în care se învârt bani negri de ordinul sutelor de milioane și a miliardelor de euro în fiecare an!

***

Studiu de caz

15-17 miliarde de dolari. Asta era suma vehiculată, chiar de către promotorii ei, a dimensiunii afacerii Roșia Montană, care ar fi dus la distrugerea patrimoniului natural și cultural excepțional al zonei, dacă proiectul minier de exploatare a aurului cu cianuri ar fi fost pus în practică. Evident, cu beneficiile la ”investitori” și costurile sociale, de mediu și de sănătate la cetățenii statul român. În 2013, compania pretindea că ar fi ”investit” (a se citi ”a cheltuit”) în proiectul de la Roșia Montană, aproximativ 500 de milioane de dolari. Ulterior, au urcat suma la 700 de milioane de dolari, la care, adăugând așa-zis-ul ”profit nerealizat”, au urcat pretențiile de despăgubiri pe la 4,4 miliarde de dolari.

Sumele sunt greu de conceptualizat pentru cetățeanul obișnuit. În urma unor investigații întinse pe 11 ani a intereselor din jurul proiectului (publicate în sute de materiale jurnalistice și în cartea ”Afacerea Roșia Montană”), am arătat că sumele, pe care compania pretinde că le-ar fi ”investite” în proiect, nu aveau aproape nicio legătură cu mineritul. Banii s-au dus către politicieni de la nivel local și central, prin diferite sponsorizări, contracte cu agenții de publicitate care prestau servicii și pentru partidele și candidații politici în campaniile electorale, firme de PR deținute de apropiați ai unor miniștri (chiar prim-miniștri) români, lobby pe lângă ambasadori și contractarea unor foști consilieri ai președinților americani, excursii ”de documentare”, în fapt, vacanțe de lux, la Antipozi ori dincolo de Cercul Polar, pentru jurnaliști influenți și politicieni.

S-a pompat masiv în presa autohtonă, pentru a bloca articolele critice și pentru promovarea entuziast-festivistă a distrugerilor de mediu și de patrimoniu ca reprezentând ”progres” și ”dezvoltare”. Și, da, s-au mai ”investit” bani pentru cumpărarea morților din cimitirele din Roșia Montană ori pentru demolarea a peste o sută de case din localitate.

De pe urma ”investiției”, la Roșia Montană au rămas familii destrămate, o comunitate în conflict, un pseudo-muzeu închis, niște ”4x4” care ruginesc, abandonate, pe ulițele satului, niște case date cu var și acum părăsite ori un teren de fotbal sintetic, deja în paragină. Astea sunt ”beneficiile” unei ”investiții” de jumătate de miliard de dolari, cu care, chiar și la costurile din România, la Roșia Montană ar fi trebuit să avem stadion la standarde internaționale, autostradă suspendată peste Apuseni și/sau aeroport internațional...

Afacerea Roșia Montană nu este, însă, un caz izolat. Întinderea ei, în timp, și amploarea pe care a luat-o nu ar fi fost posibile fără un sistem putred până în cele mai mici celule ale lui. Povestea ar fi trebuit să se închidă încă de la începutul anilor 2000, când studiul de impact social comandat de Banca Mondială (investitor inițial prin divizia de investiții) a arătat că proiectul e distructiv și nesustenabil (fapt care a dus la retragerea Băncii Mondiale din proiect), ori de când Justiția a anulat definitiv, primele certificate de descărcare de sarcină arheologică și de urbanism. Au urmat, însă, zeci și sute de semnături obținute din partea unor reprezentanți ai instituțiilor publice, menite să golească de conținut deciziile Justiției și să infirme studiile de specialitate. Totul ar fi putut să se închidă dacă un singur funcționar public (unul singur), de la orice nivel ar fi spus ”stop joc!” pe bucățica lui, și nu s-ar fi lăsat tentat de ”investițiile” companiei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat...

Un fenomen generalizat

Și nu s-a întâmplat pentru că acestea sunt ”regulile jocului”. În cazul tăierilor ilegale de păduri, discutăm, de asemenea, de sume de sute de milioane de euro în fiecare an, care alimentează rețelele de corupție de la orice nivel și din numeroase instituții publice – gărzi, poliție, jandarmerie, minister. Sunt numeroase mărturii despre cum banii rezultați din furturile de păduri au ajuns în campanii electorale locale și naționale. Iar situația e similară în cazul ”celebrelor” proiecte hidroenergetice (din cauza cărora am și intrat în infringement) ori a afacerilor cu deșeuri.

E o încrengătură incredibilă de interese și afaceri: firme de casă, pe care le regăsim în celebre tunuri imobiliare și în vânarea certificatelor verzi de pe urma băgării pe țeavă a râurilor de munte, firme de construcții abonate la lucrări mai mici sau mai mari care distrug mediul, firme specializate în obținerea avizelor și autorizațiilor. Pentru fiecare dintre acestea e nevoie de zeci de semnături și documente de la instituții publice, de evaluări trucate, de licitații cu dedicație sau încredințări directe, fără niciun scrupul, de închis ochii și de mimare a controalelor, de mușamalizare a cazurilor care au ajuns în atenția opiniei publice. Și de parandărătul aferent.

Peste tot e nevoie de o șpagă, mai mică sau mai mare, în numerar, în conturi secrete ori în produse. Cumulat, sumele în joc sunt colosale. Dar și distrugerile aferente. Pentru că totul e pe seama apelor, pădurilor și a aerului pe care îl respirăm. Pe seama sănătății și a viitorului nostru comun.

Doar pe pagina mea oficială de pe site-ul Senatului o să găsiți câteva zeci de interpelări și întrebări pe care le-am adresat în timpul mandatului meu miniștrilor Mediului, Apelor și Pădurilor, prin care solicitam anchete ale Corpului de control în cazuri de tăieri ilegale de păduri, dar și de proiecte industriale ilegale, poluări, distrugerea râurilor ori depozite ilegale de deșeuri, dar și despre rețele de tip mafiot-clientelar în domeniu. Unele dintre acestea au ajuns pe masa procurorilor, dar prea multe se încadrează la categoria de răspuns ”am dispus controlul, revenim cu raportul și concluziile”, rapoarte și concluzii pe care le aștept și astăzi. Întâmplător (sau nu), cele mai multe astfel de răspunsuri ”uitate” datează din perioada în care ministru al Mediului a fost domnul Costel Alexe.

În fapt, de ani buni (sunt aproape două decenii de când investighez lucrurile astea și pentru care pot depune mărturie), numirile în fruntea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor (și când a existat un singur minister, și când au fost împărțite), precum și în agențiile și organismele cu funcții de avizare/aprobare, respectiv control au fost făcute pentru a proteja mafiile și interesele mafioților, nu pentru a proteja mediul și interesele legitime ale cetățenilor. Excepțiile au fost extrem de puține. Când vreun om de bună credință, motivat și determinat, a ajuns în poziție de decizie, mafiile și-au dat mâna pentru a-l sabota ori pentru a-l scoate din joc într-un mod transpartinic. Într-o măsură covârșitoare, însă, selecția sistemică de tip clientelar-mafiot a funcționat, iar dacă citim detaliile despre averea lui și a familiei fostului ministru al Mediului (despre care cel puțin jurnaliștii ieșeni au tot scris anul trecut), înțelegem ce îl ”recomanda” pe domnul Costel Alexe să preia portofoliul.

Șpagă și taxă de protecție în produse

Cele câteva tone de tablă la care este acuzat acum fostul ministru al Mediului că s-a dedulcit, pot să pară, o chestiune derizorie. Cum erau o parte din acuzațiile care i-au fost aduse fostului primar al Clujului Sorin Apostu (condamnat în cele din urmă pentru corupție), care își lua mita în decontarea benzinei, haine pentru el și soție, vacanțe ori... lubenițe (da, sute de kilograme de lubenițe plătite de liderul sătenilor din Dăbuleni, pentru a-și putea vinde pepenii, galbeni și roșii, pe străzile și în piețele orașului).

Nu, nu e nimic derizoriu, nici măcar anecdotică mita în produse (am avut parte, inclusiv, de mită ministerială cu caltaboși și țuică). Ține doar de ”specificitate”. Cine nu are banii peșin, dă ce are: sute de kilograme de lubeniță, deconturi de benzină, o valiză cu caltaboși ori tone de tablă. Și, de multe ori, nu valoarea e importantă, cât faptul că fiecare trebuie să cotizeze, fie că e vorba de șpagă pentru a obține un beneficiu necuvenit, fie de taxă de protecție, pentru a beneficia de un drept. ”Să nu strice piața”, cum s-ar spune prin oboare.

Aparenta stupizenie a mitei în tone de tablă arată că, în domeniul mediului, fenomenul e pandemic. Fie că vorbim de afaceri de ordinul sutelor de milioane de euro, fie de eliberarea unor avize, autorizații sau certificate cu valori mult mai mici, șpaga și/sau taxa de protecție trebuie plătită. Pornind de la angajații și funcționarii publici de la primele nivel, până în zona de vârf a piramidei trofice a corupției, care ajunge până la nivelul ministrului. Asta e hidra cu care luptăm.

***

PS: Nu mă număr printre cei care să se descurajeze în fața cancerului ăsta, oricât de mare și extins e. Miza pentru viitorul nostru sănătos e prea mare pentru a renunța la luptă.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă