Ce gândea Umberto Eco despre televiziune

1 săptămână in urmă 24

Cu foarte puțină vreme înainte de a mă apuca de lectura cărții Despre televiziune, carte purtând ilustra semnătură a lui Umberto Eco, am citit, pe net, firește, într-o gazetă oarecare, o profeție care îi mai dădea televiziunii cel mult 20 de ani de viață. Poate că la capătul acestui interval fatidic televiziunea nu va dispărea cu totul, poate că din apartamentele noastre nu vor fi complet eliminate nici receptoarele azi încă răspândite în mai multe camere, însă interesul pentru televiziune va atinge, pare-se, un minim istoric.

Semne sunt încă de astăzi când deja nu mai avem răbdare să așteptăm ora de începere a Telejurnalului- și oare de ce am face-o de vreme ce avem mai toți la îndemână internetul care ne oferă șansa informării, cum se zice, în timp real, sau când putem descărca filme la orice oră. Deja profesorul care sunt constată că marea majoritate a studenților aproape că ignoră existența cutiei odinioară magice a cărei apariție însemna un eveniment de bază în viața oricărei familii din România în anii 60 ai secolului trecut.

Am pus în relație sus-menționata știre cu una dintre cele mai incitante ipoteze din cartea lui Umberto Eco. E vorba despre ipoteza existenței unei legături între revoltele studențești mai întâi din mai 1968 din Franța, mai apoi din alte câteva țări ale Europei, și faptul că revoltații erau recrutați din rândul celor care, cu vreo cincisprezece ani mai înainte, aflați la vârsta copilăriei sau a adolescenței timpurii, descopereau sau erau siliți să descopere grație și televizorului o lume încă cuminte, dominată de tabuuri, de reguli și, îndeosebi, de interdicții de toate felurile. Sigur, de atunci s-au schimbat multe, schimbată esențial este și televiziunea și nu doar din punct de vedere tehnic, nu numai prin faptul că monopolul serviciului public a devenit de multă vreme o amintire, nu doar fiindcă nimeni nu mai crede în mitul în conformitate cu care live-ul arreprezenta garanția că televiziunea nu manipulează realitatea. Un mit la subminarea și deconstrucția căruia Umberto Eco a avut o contribuție decisivă. Eco dovedind că acesta fiind surprins de mai multe camere și transmis ca urmare a unei selecții operate de un regizor nu ajunge în casele noastre nici inocent, nici tale quale.

Despre televiziune este o consistentă antologie a textelor pe care autorul Numelui trandafirului, dar și al unor cărți teoretice cult în vreme studenției mele, așa cum au fost, cum încă rămân Opera deschisă, Structura absentă și Lector în fabula, urmate mai apoi de un Tratat de semiotică generală, de o carte consacrată poeticii romanelor lui Joyce, de Limitele interpretării, le-a consacrat minunilor, fanteziilor, exagerărilor, aberațiilor, obăzniciilor, ideilor uneori cinstite, alteori false puse în circulație de și prin intermediul micului ecran. Antologia a fost întocmită de profesorul Gianfranco Marrone, a apărut în Italia în 2018, deci la foarte puțină vreme de la moartea autorului lor, unul dintre cele mai fascinanți și complecși intelectuali ai vremurilor noastre. Eco a fost, după părerea mea, cam ceea ce a fost Roland Barthes pentru cultura umanistă franceză.

Profesorul Marrone a scris și o prefață, dar și foarte consistență postfață care spune mai tot ceea ce se poate spune despre amploarea preocupărilor lui Umberto Eco vizând fenomenul comunicării televizuale. Traducerea românească a cărții datorată îndeosebi Aurorei Firța-Marin, dar și Ștefaniei Mincu și Oanei Sălișteanu a văzut lumina tiparului la editura ieșeană Polirom (2021).

Umberto Eco s-a ocupat de televiziune începând cu anul 1956, adică la foarte puțină vreme după ce micul ecran și RAI au devenit o realitate în casele italienilor. A făcut-o mai întâi din obligații profesionale ( a fost o anume perioadă de timp angajat al nou născutei televiziuni italiene), mai apoi fiindcă a realizat cât de mănoasă poate fi din punct de vedere științific cercetarea, cu instrumentarul pus la dispoziție de teoriile referitoare la comunicare dar și de semiotică, a fascinantei lumi a televiziunii. Scrierile reunite în volum sunt nu doar de dimensiuni variate, ci și de naturi diferite. Unele pretind din partea cititorului o relativ bună cunoaștere a instrumentarului teoretic de care se slujește autorul și aceasta fiindcă reprezintă comunicări științifice prezentate de Eco în selecte conclavuri universitare, altele, precum acelea apărute în spațiul rubricii Pliculețul Minervei, susținută o bună bucată de vreme în L’Espresso, înseamnă publicistică inteligentă, de cea mai bună calitate, publicistică frecent polemică, foarte adesea pigmentată de rafinată ironie. Gianfranco Marrone identifică șase etape în dinamica gândirii asupra televiziunii a lui Umberto Eco (etapa estetico-sociologică, etapa semiologică, etapa critico-ideologică, etapa textuală, etapa etico-estetică și, în fine, etapa postmedia). În fapt, Umberto Eco a însoțit, prin scrierile, comentariile, analizele sale de aleasă complexitate științifică, prin tabletele sale săptămânale parcursul de la cel el însuți a numit paleoteleviziune la neoteleviziune. Citeste continuarea pe Contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă