Ar fi fost frumos să ne spuneți și nouă…

1 lună in urmă 20

Am fost printre primii care am ajuns cu armata în Afganistan și printre ultimii care am plecat. Ne-am onorat înțelegerile cu fidelitate.

„Această cruciadă, acest război împotriva terorismului va dura ceva vreme”, declara George Bush Jr. în septembrie 2001. Norocul lui că această propoziție era rostită la scurtă vreme după atentatele din 11 septembrie, căci, altfel, ar fi fost amarnic tăvălit pentru cuvântul „cruciadă”. 

Căci atacarea și ulterior invadarea Afganistanului nu au avut motive religioase, deși principalii inamici erau fundamentaliștii islamici, ocrotitori ai teroriștilor. Lumea occidentală, condusă de liderii Lumii Noi, s-ar fi ridicat, în trecut, în „umbra crucii”, pentru a-i pune la locul lor pe sarazini. 

Dar crucea, simbol al creștinismului, a fost înlocuită cu principii și idealuri contemporane. De data asta, civilizația occidentală și-a mobilizat armatele pentru un război global împotriva terorismului, pentru o ultimă bătălie decisivă în numele libertății.

Operațiunea „Libertate durabilă”

Operațiunea militară lansată de SUA în octombrie 2001 împotriva Afganistanului s-a numit „Enduring Freedom”, cea mai apropiată traducere putând fi „Libertate durabilă”. În paralel, ONU a decis, pe 20 decembrie 2001, înființarea Forței Internaționale pentru Asistență de Securitate (ISAF) și a încredințat NATO înființarea și coordonarea acestei forțe. Pe 21 decembrie 2001, prin hotărârea nr. 38 a Parlamentului României (https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=31117), la solicitarea președintelui Ion Iliescu, s-a aprobat participarea României la ISAF, prin trimiterea în Afganistan a 15 (cu posibilitatea creșterii până la 20) medici militari, o companie de protecție nuclear-bacteriologică și chimică, de 70 de oameni, un pluton de poliție militară, de 25 de oameni și o campanie de vânători de munte, cu un efectiv de 150 de oameni. 

România nu era la acea vreme membră NATO, dar era aliată cu organizația, așa cum era aliată cu statele membre, de la cel mai mare, SUA, la cel mai mic. Eram, de asemenea, candidați pentru aderarea la NATO, după ce candidatura noastră fusese respinsă în 1997. 

<strong>Participarea noastră ca țară la ISAF era încă un pas, logic în parcursul strategic, pentru câștigarea bunăvoinței aliaților, astfel încât următorul vot pe baza aderării la NATO să ne fie favorabil.</strong><br>

Până în aprilie 2002, trimisesem, totuși, în Afganistan doar 48 de militari (un pluton de poliție militară și 3 ofițeri de stat major) și o aeronavă C-130 Hercules. Iar în aprilie 2002, SUA au solicitat participarea României la operațiunea „Libertate durabilă”. Generalul Viorel Bârloiu a explicat, pe 30 aprilie, parlamentului de ce trebuie să mai trimitem trupe în Afganistan. Pentru că „România şi-a exprimat disponibilitatea de a se alătura atât statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi celorlalte ţări în acţiunea de eradicare a terorismului internaţional, prin toate mijloacele, inclusiv cele militare”.

De la 6 luni s-au făcut 20 de ani

Pentru a eradica terorismul internațional prin toate mijloacele, parlamentarii români au votat, pe 30 aprilie 2002 (https://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5263&prn=1), trimiterea în Afganistan a unei unități de infanterie cu un efectiv de 405 militari și a unității de protecție nuclear-bacteriologică și chimică (NBC) de 70 de militari. Dacă în cadrul ISAF participam la asigurarea securității Kabulului, prin participarea la OEF începeam să luptăm direct pentru eradicarea terorismului. Urma să dureze 6 luni. Așa ni s-a spus. A durat 20 de ani.

Ar fi fost frumos să ne spuneți și nouă…
Militari din cadrul Batalionului 280 Infanterie Protecție a Forței „Brave Hearts” din Focșani, merg înaintea vehiculelor blindate MRAP și verifică drumul cu detectorul de metale pentru a se asigura că insurgentii nu au amplasat dispozitive explozive pe un drum din regiunea Kandahar,Afganistan. Foto Agerpres

Între timp, am devenit membri ai NATO (pe 29 martie 2004) și am continuat să trimitem trupe în Afganistan, lună de lună, an de an, timp de 20 de ani. De la aproximativ 250 de militari, inițial, am ajuns să avem în Afganistan și 1.600 de militari în același timp. Operațiunea „Libertate durabilă” s-a încheiat în 2014, dar a fost înlocuită de operațiunea „Santinela libertății” (Freedoms Sentinell) a SUA. Tot în 2014 s-a încheiat și ISAF, înlocuită de ONU și NATO cu operațiunea „Sprijin hotărât” (Resolute Support). Am fost acolo, am participat la toate aceste operațiuni, am trimis militari și am cumpărat tehnică de luptă pentru a fi la nivelul aliaților noștri. 27 dintre militarii români s-au întors în țară în coșciuge, 200 pe targă, răniți. Este cea mai dureroasă contribuție a României la războiul din Afganistan, dar nu singura.

<strong>Am fost acolo, am fost printre ultimii care au plecat, ne-am onorat „angajamentele față de aliați”.  Dar, dacă tragem linie cu luciditate, în lipsa unor explicații necesare ale autorităților, nu prea înțelegem ce am făcut.</strong><br>

Ce libertate e aceea care dispare odată cu armata?

Ni s-a spus că vom contribui la stabilirea unei libertăți durabile și, cu siguranță, libertatea pe care am oferit-o afganilor a fost oricum numai durabilă nu, din moment ce ea a dispărut imediat ce n-a mai fost nici un occidental care să o garanteze cu arma în mână.

Ni s-a spus că vom oferi asistență pentru securitatea populației afgane și am eșuat lamentabil, de vreme ce în acești 20 de ani au murit aproape 50.000 de civili afgani dintre cei protejați de aliați.

Ni s-a spus că suntem santinelele libertății, dar, iarăși, ce libertate este aceea care dispare imediat ce militarii își termină plantonul?

Ni s-a spus că oferim sprijin hotărât, dar s-a dovedit, în cele din urmă, că nici măcar pe afganii care s-au alăturat cu onestitate cauzei occidentale nu suntem în stare să-i sprijinim, abandonându-i cu cinism. Zeci de mii de afgani așteaptă azi fie o soluție pentru a fi scoși din țară, fie patrula talibană care să-i ducă spre o execuție sumară pentru colaboraționism.

Președintele Joe Biden a spus că SUA și-au atins obiectivele, că misiunea lor a fost un succes, o victorie, nu o înfrângere. 

Ar fi fost frumos să ne spuneți și nouă care erau acele obiective, să ne putem bucura și noi de atingerea lor, să știm că n-am falsificat istoria defilând pe sub Arcul de Triumf. 

<strong>Pentru că, totuși, nici terorismul nu a fost eradicat, iar talibanii par mai vioi ca niciodată. În plus, acum sunt dotați și cu tot armamentul lăsat în urmă de către aliații occidentali. </strong><br>

De aici, din apropierea a 27 de morminte săpate în ultimii 20 de ani, din preajma soldaților care, după Afganistan, s-au ales doar cu un motiv pentru a participa la jocurile Invictus, nu prea pare că am luat parte la o victorie, nu prea pare că s-au atins obiectivele pentru care s-a pornit în „cruciadă” acum 20 de ani.

Dacă așa arată succesele și victoriile SUA și ale alianței din care facem parte, în niciun caz nu vrem să vedem cum ar arăta o eventuală înfrângere.

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă