Altfel despre criza politică – și dacă nu ne dorim lucruri chiar atât de diferite?

1 lună in urmă 29


Miza actualei bătălii e dezvoltarea României, care, deși toate partidele și tendințele din societate o doresc, e văzută în mod diferit când vine vorba despre căile de urmat. Soluțiile ne despart și niciuna dintre variante nu are majoritate în societate. Nici președintele Iohannis și nici cealaltă tabără nu poate vârî pe gâtul celorlalți propria versiune. 


Cînd îi arătăm pe politicieni cu degetul, ne arătăm, de fapt, pe noi. Ei ne sunt umbrele, proiectate. Când spunem „uite cum se ceartă”, ne descriem propria dezbinare.


Cum ar putea USR-PLUS, PSD, PNL sau AUR să se înțeleagă, dacă noi înșine i-am trimis acolo parcă pentru a lichida celălalt punct de vedere?


Dar dacă punctul de vedere al „celuilalt compatriot” e diferit, fără discuție, însă nu e ireconciliabil? Dacă în diversitatea noastră de credințe, politică și de interese, ne dorim, pe fond, același lucru? 


Frica de a nu eșua încă o dată


Și cum s-ar numi acest lucru? De pildă, să nu o dăm în bară în deceniile care vin. 


În 30 de ani, ca țară am întregit lucruri bune - ieșirea din comunism, integrarea în UE și în NATO, dar am făcut și lucruri lașe și de mântuială, care ne-au împins peste 4 milioane de compatrioți peste granițe și au menținut aproximativ o jumătate din populație în risc de sărăcie. 


Acum, pe baza celor 100 de miliarde de euro bani europeni pe care România poate miza în următorii șase-șapte ani, ni se pare că avem o nouă șansă. Și asta a venit la pachet cu teama omenească de eșec. 


Poate că mult din criza politică actuală se explică prin frică simplă,  autentică. E temerea nediferențiată a partidelor, frica președintelui Iohannis, angoasa noastră, a tuturor, că vom rata, din nou, ceea ce avem de îndeplinit. Cu lumea ducându-se într-o direcție tehnologică și educațională de care noi ne îndepărtăm, un naufragiu ni se arată ca ultimul. 


Toată lumea e de acord că banii europeni trebuie folosiți ca motor al dezvoltării în anii care vin. Toți banii. Nu doar planul „Anghel Saligny”, ci și PNRR sau fondurile europene ciclice, care fac împreună de 9 ori cât programul local, cel care a pus sare pe rană în coaliție. 


În privința nevoii de dezvoltare, nimic nu separă PNL de AUR și PSD de USR-PLUS. UDMR e de acord, bisericile sunt de acord, progresiștii sunt de acord. Diferența apare atunci când ne întrebăm: da, dar conform cărui model vom cheltui acești bani?


Varianta „saltului înainte”


Aici există două direcții deja conturate. S-au descris singure în ultima jumătate de an. Simplificator, prima poate fi numită metoda „saltului rapid înainte”. Fără prea multe întrebări, fără prea multe licitații, fără cine știe ce control. Și fără bani pierduți în sensul de „bani necheltuiți”.


E versiunea susținută de președintele Iohannis, premierul Cîțu și de cea mai mare parte a PNL, PSD, UDMR, plus de către primarii în funcție, aproape indiferent de partid. 


Varianta „împotriva baroniadei naționale”


Opoziția vine de la USR-PLUS, dar și, oricât de infam sună, de la AUR. Pentru că și AUR a fost votat tot de cetățeni români. Electoratele acestor două partide nu sunt de acord ca actuala paradigmă a conducerii României să se prelungească și, mai rău, să se multiplice prin cele 100 de miliarde de euro. 


Temerea lor este ca banii europeni cheltuiți fără cap și fără grijă la integritate să autoreproducă starea de lucruri din ultimii 30 de ani. Există probabilitatea ca cele 100 de milarde de euro să recreeze o rețea de baroni. De data asta, una invincibilă. Formată nu din sute, ci din zeci de mii de oameni. 


O rețea țesută pe mii de planuri, de la directorul de ADP, parcuri și grădini dintr-o primărie de sector, care câștigă deja 4.000 de euro net pe lună, și până la șefii postacilor de pe net. Aceștia vor deveni baronii de mâine, dacă banii sunt lăsați la discreția autorităților. Alegătorii noilor partide și reprezentanții lor în Parlament sau în Guvern consideră că banii risipiți ar fi, de fapt, cei cheltuiți fără sens. Bani care ar întări nu democrația, ci apatia populară.


Nimeni nu își poate impune acum perspectiva


După încordarea din ultima perioadă, e destul de clar că niciuna dintre aceste două versiuni asupra viitorului nu deține o majoritate strivitoare. Nici una dintre părți nu a convins suficienți cetățeni că ea reprezintă calea cea bună. 


Klaus Iohannis a crezut că poate să treacă propria perspectivă doar defilând semeț, ca un profesor printr-o sală de clasă, dar o țară e mult mai diversă de atât. Și în bine, și în rău. Și chiar o societate fără cultura liderilor a evoluat suficient încât să nu accepte un premier slab calificat precum Florin Cîțu. El este insuficient în pricepere dovedită chiar și pentru perioada tranzitorie de acum, darămite pentru anii plini de încercări și însetați de discernămînt care vin. 


Căci atunci când discuți despre 100 de miliarde și despre posibila revanșă a muncii și inteligenței unei națiuni, nu e vorba despre îngeri și diavoli, ci despre soluții și prioritizări. 


Conflictul e despre rute, despre metode diferite pentru atingerea aceluiași scop: încercarea de a repara nerealizările istorice și ale ultimelor decenii și ieșirea din statutul de codașă a Europei.


Un efort comun


În jocul de șah, o situația asemănătoare se numește pat. Nu ești în poziție de șah, dar nici nu poți muta. Nimeni nu poate câștiga. Și, atunci, poate că dacă facem un pas înapoi, vom vedea ce ne leagă, ce ne desparte și unde se poate atinge compromisul.


Epuizat și el în anii partizanatelor de nevindecat, scriitorul John Freeman, cel care și-a dedicat o parte a vieții antologării atâtor talente, a scos recent o carte subțire cât o Constituție. Se numește „Dicționarul refacerii”. Freeman observă că în societate „este preferabil ca schimbarea să survină grație unui efort comun între așa-zișii beneficiari și pierzători ai schimbării politice. Cu ambele tabere privind pe fereastră și văzându-se pe ele însele prin ochii societății din care provin”.


Altfel, istoria nu devine altceva decât o luptă pentru putere, în care cei puternici iau de la cei slabi până când clasa celor puternici pierde suficientă forță încât să i se poată aplica același tratament.

John Freeman:

Dacă ne uităm pe geam, vedem că vara s-a terminat. Nimeni nu trece toamna și iarna de unul singur. 


Citeşte Articolul Întreg pe Sursă