Alegerile din Olanda. Cât de mari au crescut spinii lalelelor?

1 lună in urmă 1

Pe 15-17 martie sunt programate alegerile la termen pentru cele 150 de locuri ale Camerei Reprezentanţilor a Parlamentului Olandei. Este o premieră în „ţara lalelelor” (scuze pentru clişeu, dar voi avea nevoie de el mai târziu) organizarea unui scrutin timp de trei zile, guvernul de la Haga dorind să ofere cetăţenilor posibilitatea să voteze în număr cât mai mare, pentru a compensa măsurile de restricţie specifice pandemiei. În mod tradiţional, prezenţa la vot în Olanda este foarte înaltă, de exemplu cu o rată de participare de aproximativ 82% în martie 2017, la precedentele alegeri parlamentare.

De ce sunt însă importante alegerile din Olanda, o ţară care este „abia” a şaptea ca mărime a populaţiei din Uniune? Pentru că sunt un bun indicator al stării de spirit din nucleul central al Uniunii Europene, Olanda fiind una dintre ţările fondatoare, printre cei mai importanţi contributori neţi la bugetul UE, cu un nivel de dezvoltare extrem de ridicat, foarte conectată şi foarte sensibilă la evoluţiile politice şi economico-sociale din Uniune.

În general, se spune că, în afara „granzilor” care dau tonul, Germania şi Franţa, există alte trei democraţii liberale care oferă indicii preţioase privind starea de spirit din Uniunea Europeană, cel puţin pentru partea de dinainte de extinderea spre Est din 2004: Austria, „barometrul” Europei Centrale (cum o numea Henry Kissinger), Italia, „seismograful” politic al Europei mediteraneene (de peste un secol Italia „măsoară” tendinţele extremiste de dreapta sau de stânga) şi Olanda, „tensiometrul” reprezentativ pentru ţările şi culturile saxone, predominant protestante, din nord-vestul continentului. Ceea ce le uneşte, de pildă, din perspectiva observaţiilor electorale pentru ultimii 5-10 ani, deşi aceste trei ţări sunt foarte diferite cultural, economic şi social, este creşterea naţionalismului şi accentelor protecţioniste precum şi existenţa câte unui partid naţionalist radical semnificativ ca procente (peste 10%), o caracteristică ce începe să influenţeze ameninţător politica la Viena, Roma şi Haga.

O parte a analiştilor pun aceste tendinţe pe seama migraţiei masive şi a reacţiei de respingere care apare în rândul localnicilor. Exact acum patru ani, pe 16 martie 2017, publicam articolul Lalele cu spini. „Populismul bun” şi „populismul rău”. Vestea bună şi vestea rea din alegerile olandeze[1], în care explicam cum a reuşit liberal-conservatorul de centru-dreapta Mark Rutte să îl devanseze pe ultima sută de metri pe extremistul Geert Wilders, care părea cu câteva săptămâni în urmă să aibă prima şansă: „împrumutându-i” discursul naţionalist anti-islamic la adresa Turciei şi comunităţilor turceşti din Olanda, gest tactic care a mutat se pare cam un sfert din votanţii PVV spre partidul de guvernământ VVD. Discursul intransigent la adresa României (veto la acceptarea în Spaţiul Schengen) şi alte „ascuţişuri” ale discursului guvernamental de la Haga faţă de ţările din Europa Centrală şi de Est au completat tabloul câmpului de „lalele cu spini” care a devenit politica olandeză după 2010.

Acum patru ani, după alegerile din martie 2017, au fost necesare aproape şapte luni de negocieri complexe şi dificilepentru formarea unei largi coaliţii de guvernare, premierul Mark Rutte fiind oficial reînvestit în funcţie abia în octombrie. Dificultatea formării coaliţiei majoritare în Olanda provine din fragmentarea excesivă a spectrului politic, inexistenţa unui prag electoral semnificativ pentru accederea în Parlament (Olanda are prag implicit de 0,67%, practic atât cât este necesar pentru obţinerea unui mandat de deputat) făcând ca legislativul naţional să fie format de obicei din 13-15 partide (există partide parlamentare cu 1-2 deputaţi) iar partidul câştigător să obţină doar 20-25% din voturi.

Ce ne spun sondajele pentru aceste alegeri? Ei bine, ne spun că, dincolo de toate provocările care au existat în ultimii ani, inclusiv criza pandemiei şi scandalul din iarnă cu alocaţiile pentru copii, există şanse mari ca premierul Mark Rutte şi partidul său liberal-conservator de centru-dreapta, VVD, să recâştige alegerile şi să-şi asigure al patrulea mandat succesiv pentru guvernarea Olandei, după cele obţinute la alegerile din iunie 2010, noiembrie 2012 şi martie 2017. Din cele 89 de partide înscrise la startul campaniei electorale, se prefigurează ca 13-14 partide să obţină cel puţin un deputat. Va fi din nou dificil de format coaliţia iar negocierile vor dura câteva luni.

Momentan, premierul Rutte conduce guvernul din poziţia de prim-ministru demisionar, după ce a demisionat în ianuarie, în urma unui megascandal al alocaţiilor pentru copii, în care zeci de mii de familii au fost acuzate de fisc că au fraudat mecanismul de acordare a beneficiilor sociale şi li s-au imputat sume uriaşe, acuzaţia dovedindu-se ulterior greşită. Chiar şi aşa, popularitatea şi susţinerea lui Mark Rutte continuă să îl crediteze cu prima şansă în alegeri, datorită sprijinului robust pe care îl are din partea clasei mijlocii şi a nivelului upper-middle class al societăţii olandeze.

Să privim puţin spre procentajele posibile. Pentru a forma o nouă majoritate parlamentară şi deci un nou guvern, Rutte şi VVD au nevoie să adune cel puţin 76 de mandate.

VVD va câştiga cel mai probabil din nou alegerile, cu un rezultat în jur de 24% (se pare, în creştere faţă de 21,5% în martie 2017) şi se estimează că va obţine aproximativ 35-40 de mandate. Completarea necesară şi obligatorie trebuie să vină de la CDA (Apelul Creştin-Democrat), cu circa 12%, respectiv în jur de 19-20 de mandate. Liberal-democraţii de centru-stânga de la D66 vor obţine în jur de 10% şi speră că vor contribui la zestrea coaliţiei cu 16-17 mandate, ducând totalul la 70-77 mandate.

Principalul partid de opoziţie, naţionaliştii extremişti anti-islamişti şi anti-UE de la PVV („Partidul pentru Libertate”, Geert Wilders) îşi vor disputa locul al doilea cu creştin-democraţii de la CDA şi probabil îl vor obţine, cu circa 14%, adică 20-22 de mandate. Interesant este faptul că Geert Wilders şi al său PVV au guvernat alături de Mark Rutte şi VVD în primul mandat al actualului premier, obţinut în 2010, dar Wilders şi-a retras sprijinul în 2011, a ieşit din coaliţie şi a intrat de atunci într-o opoziţie virulentă faţă de Mark Rutte.

Ei bine, tocmai acest total prezumat de 70-77 mandate rezonabile pe care le vor obţine VVD, CDA şi D66 împreună îi îngrijorează pe cei mai mulţi dintre olandezii care doresc continuitate, fiindcă este o sumă undeva la limita celor 76 de mandate minime pentru formarea guvernului, fiind însă nesigură. Poate fi foarte bine sau foarte rău, depinzând de câteva mandate care vor face diferenţa.

Este posibil aşadar ca cele trei partide menţionate să nu fie suficiente pentru a trece de 50% în Camera Reprezentanţilor, ceea ce va deschide discuţia pentru cooptarea unui al patrulea sau chiar al cincilea partid în coaliţie. Evident, una este să negociezi un program de guvernare cu trei partide şi alta este să ai patru sau cinci partide în acelaşi cabinet, fiecare cu specificul său ideologic şi programatic.

În afara extremiştilor naţionalişti de la PVV, celelalte partide vor intra în Parlament cu procentaje sub 10% sau chiar sub 5%. Rolul de partid minor al coaliţiei l-ar putea asuma de data aceasta Uniunea Creştină (CU), un mic partid centrist care ar putea obţine în jur de 4%, respectiv 6-7 mandate. În felul acesta, am putea asista la o reeditare a coaliţiei de patru partide din 2017, cu acelaşi premier. Dar nu se ştie cum vor decurge negocierile postelectorale şi cum se pot pune laolaltă aspecte legate de piaţa liberă şi competitivitatea economică, limitele anti-imigraţie, politicile verzi şi identitatea creştină, integrarea europeană şi suveranitatea naţională în acelaşi timp. Până acum, Rutte a făcut posibilă această convieţuire a programelor din zona centrului şi a avut succes.

Se pare că stânga va înregistra un recul puternic, cel mai afectat fiind Partidul Laburist, cotat cu circa 8% intenţie de vot în aceste zile, un nivel istoric minim.

Ce ne spun însă aceste posibile rezultate, cu excepţia situaţiei în care am putea vedea o mare supriză la deschiderea urnelor?

În primul rând, dacă va câştiga a patra oară la rând, în pofida pandemiei care a fragilizat multe guvernări în lume, ar fi o confirmare cât se poate de clară că politica lui Mark Rutte este într-adevăr pe placul unei mari părţi a olandezilor din clasa mijlocie şi segmentul upper-middle. Rutte devine astfel un fel de „Merkel” al olandezilor, desigur croit pentru gusturile şi interesele societăţii olandeze.

În al doilea rând, că protestele vehemente anti-restricţii COVID, pe care le vedem relativ frecvent la televiziune, deşi foarte zgomotoase şi pline de fum, sunt, de fapt, neînsemnate cantitativ, în raport cu ansamblul societăţii olandeze, şi nu au modificat aproape nimic din configuraţia opţiunilor politice.

În al treilea rând, că se va consolida profilul de ţară „frugală” (austeră din punct de vedere al cheltuirii banilor europeni, al deschiderii şi al generozităţii fondurilor şi programelor UE) care face din Haga de multe ori un oponent – raţional, nu radical – al abordărilor idealiste de la Bruxelles.

În al patrulea rând, că Olanda a intrat pe un drum probabil ireversibil al unui conservatorism pro-european moderat dar reticent la ideea imigraţiei şi a unei integrări europene mai accentuate, în care este tot mai clar că ţările bogate şi dezvoltate din primul cerc nu prea mai sunt dispuse şi interesate să îşi amestece conturile şi politicile publice cu cercul al doilea, adică partea mai săracă, mai puţin dezvoltată sau mai coruptă a UE. Iar delimitările Olandei ar putea continua în acest deceniu. Rămâne de văzut dacă în Olanda ar putea apărea în viitor proiectul unui „Nexit”, după tematica şi modelul Brexitului. Pe un termen mediu de două legislaturi, nu cred că acest scenariu radical este realist.

În fine, în al cincilea rând, iar asta este o veste foarte bună pentru toată lumea, am putea vedea că ascensiunea partidului extremist PVV s-ar fi oprit, chiar dacă unii vor spune că lucrul acesta a fost posibil prin trucul politico-electoral lui Mark Rutte de a lua o parte din temele, discursul naţionalist şi protecţionist al lui Geert Wilders de acum 10 ani şi de a le îmbrăca într-o haină compatibilă (cel puţin deocamdată) cu supravieţuirea Uniunii Europene.

Una peste alta, cred că am putea constata miercuri seara că spinii lalelelor politice olandeze şi-au oprit momentan creşterea. Tabloul electoral nu va arăta o deteriorare a democraţiei din Olanda faţă de fotografia din 2017.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Citeşte Articolul Întreg pe Sursă